Piatra Craiului in Martie...altfel

Ceea ce veti citi mai jos nu se vrea a fi un manifest impotriva emisiunii lui Bear Grylls, "Tehnici de supravietuire".

Intro:

Si vreau sa vii si tu, sa mergem impreuna
Sa impletim acolo a Craiului cununa
Din garofite rosii si din bujori de munte
Din liliac si flori de colt carunte
Hei, hai, liliac si flori de colt carunte

Cum Romica Jurca flutura amenintator codul galben deasupra capului, plictisit de o noua ninsoare abundenta pe plaiurile dambovitene, am decis urmatoarele:

- vorbit cu cei doi bezmetici:



Cosmin "Grand Master Melcuc"



Walter "Ray Mears"

si unicul, inegalabilul...



...Eu...Seful de trib

- hotarat sa plecam in zorii zilei spre Zarnesti si sa urcam la refugiul din Saua Funduri, la extremitatea sudica a crestei Pietrei Craiului. Scopul, in naivitatea noastra, a fost sa facem poze din creasta la apus si rasarit. Ne lovise amorul artei si eram in transa...ca sa zic asa.

Zis si facut. Problema era ca plecand cu primavara-n suflet nu ne-am asteptat nici o secunda ca zapada sa fie in unele locuri pana la brau, cu atat mai mult cu cat in cele doua zile nu ne-am intalnit decat cu...2 oameni...asta inseamna ca facutul potecii prin zapada a fost inclus in program.
Drumul pana la "Table" si stanele din zona, asa cum il stim, plictisitor si lung al dracului nu merita povestit. Poate doar o poza:



O voi intitula: "Natura eclipsand oamenii/intrusii"

Urmeaza apoi urcusul spre refugiu, nimic deosebit...O poteca prin padure care te duce sus in golul alpin de unde poti vedea (atunci cand nu e ceata, innorat, ploua, ninge, viscoleste sau cand nu esti ranga de beat) cam toata partea sudica a crestei Craiului. Incredibil de multa zapada pentru luna martie? Nu chiar.



Iesirea din padure ne trezeste la realitate. Vant, viscol, vaj mare, prapad, aoleo mama. Exagerez desigur sa impresionez lumea. In realitate am prins o vreme ceva mai buna decat viscolul de acum trei saptamani de sus din platoul Bucegilor. Ba chiar, soarele, ne juca feste si ne imbia sa urcam mai repede sus in creasta unde norii incepeau sa se risipeasca...Haidi ba ca prindem apusu' peste crestele Iezerului si Fagarasului !



Nenea soarele jucandu-se alba neagra cu noi

Urcam si tot urcam prin viscol. Cosmin in fata sprinten ca de obicei, cu cele 60 de kile ale lui (cu tot cu rucsac).



Ajungem la baza padurii de molid de sub creasta, mai era putin si ajungeam sus la refugiu. O mica problema totusi, insignifianta chiar, atat de banala incat nici nu cred ca trebuie sa va mai zic. Marcajul lipsea cu desavarsire. Sau poate exista dar era aplicat de geniile de la salvamont pe pietre. Care pietre, dupa cum bine stim, nu stau atarnate in copac, ci pe jos, pe pamant. Care pamant avea saracul de el vreo juma de metru de zapada peste. Si stai si apuca-te sa-ti aduci aminte cand ai fost ultima data in Saua Funduri si pe unde ai luat-o. Vedem deasupra noastra clar saua si cu cu stalpul indicator din ea, insa gasirea traseului ne pare imposibila. Plecam si incercam sa dibuim o cale sa ajungem oriunde in creasta. Viscolul se inteteste, creasta dispare, padurea devine tot mai deasa. Si incepem sa pomenim, ca tot romanu, neamurile de gradul I, II si III al celor care au marcat poteca pana-n creasta.
Pe masura ce se intuneca, ne dam seama ca avem fie varianta dormitului in padure, la mila vantului, o idee buna doar daca te cheama Bear Grylls si ai dupa tine un elicopter si o echipa de 10 oameni, fie sa coboram cat mai repede si sa ramanem la una din stanile de la "Table".
Coboram, pe intuneric, la propriu, pentru ca experienta noastra pe munte se rezumase la uitatul bateriilor noi de la frontale acasa. Din trei "felinare", unul era chior din nastere, unul avea bateriile inghetate si epuizate si unul mai rezista maxim o ora. La indemnul "ce ba nu vedeti sa mergeti noaptea?" ne urnim si o luam de-a valma spre "Table". Gasim cu mici emotii marcajul si intram in padure unde incpem sa ne tragem palme pentru isprava cu bateriile. In padure intunericul era...total. In fine. Dupa ce orbecaim putin, ajungem la prima stana, o ruina care la 9 seara, dupa o zi intreaga de mers prin zapada ni se parea Ritz.
O scurta descriere: 4 pereti din care doar 2 ofereau protectie, acoperis cu vedere panoramica spre stele, zapada cat cuprinde si cateva crengi de brad aruncate probabil de alti "norocosi" inaintea noastra pe post de saltea.
Reamenajam, intindem izoprenele, desfacem sacii si ne bagam la ...somn...cica. Eu adorm rupt de oboseala, Walter tremura langa mine si Cosmin canta si danseaza ca Kevin Costner in "Dances with Wolves". Pana pe la 1 noaptea, reusim sa ne incalzim cat sa nu spunem ca ne gasesc urmatorii turisti peste o luna intr-un cub de gheata. Apoi incercam sa adormim in reprize. Auzim lupi, ursi, elefanti, balene. Ne trezim din cand in cand sa admiram cerul instelat si sa ne deszapezim. Cu chiu cu vai trecem peste noapte gandindu-ne ca Bear Grylls e un idiot...cum sa dormi in zapada iarna fara sac? Sa-l creada Mutu!
Ne trezim si evaluam situatia. Suntem intregi, in schimb ne dam seama ca pericolul cel mai mare nu fusese hipotermia, ci (ceea ce fusese odinioara) cabana Lespezi, pe care o retrogradasem la statutul de stana. Saraca, se tinea in 3 barne.



Ritz Grand Hotel du Piatra Craiului



Ne echipam si plecam. Reeditam drumul prin Prapastiile Zarnestilor cu exceptia ca de data asta o taiem prin Cheile Pisicii.
Ajungem la masina, bagam rapid ceva la ghiozdan si o taiem spre casa. Ce-am invatat din iesirea asta? Ca marcajul proaspat aplicat pe copaci nu te duce neaparat la destinatie, ca atunci cand Romica Jurca spune ca e cod galben, e cod galben...si ca Bear Grylls e un idiot.

ZA END