1939

Dupa amiaza clasica de duminica, adancita intr-o moleseala placuta de sfarsit de august la poalele Fagarasului pe plaiuri argesene. Biblioteca imi face cu ochiul si tentatia ma impinge catre cartea cu impresii de calatorii a unui grec, Kostas Uranis, De la Atlantic la Marea Neagra. Hai ca tre' sa fi scris si ceva despre romani. Pare editie noua si la fel de bine pare scrisa recent. Ia sa rasfoim...
Capitolul VII, Romania. Mai intai citim introducerea...pare promitatoare, "aerul pur" din Sinaia, originea misterioasa a "mandrului popor", regretele autorului privind modul in care a strabatut tara, "in fuga autocarului"...

subcapitol "Viata la Bucuresti".

"Bucurestiul nu are nici monumente istorice importante, nici muzee celebre, nici clima placuta, nici aspect pitoresc si nici imprejurimi frumoase.

Cladit la ses, nu are nici macar privelisti panoramice, pe care le proslavesc ghidurile Baedeker - iar raul lui, Dambovita, este atat de lipsit de insemnatate, atat de "infim" - cum il numea Paul Morand, incat au preferat sa-i acopere albia cu o magistrala asfaltata, ca sa nu fie vizibil.

Cu toate acestea, e un oras care place si care este iubit mai mult decat alte orase..."

Pana in acest punct eram sigur ca autorul facea parte din categoria acelor occidentali visatori care gasesc Romania o destinatie exotica si plina de mister...wow...inca unul. Dar nu. Albia acoperita...? Interesant. Sa fie oare vorba de capitala interbelica?

Continuam..."Nu pentru ca ar fi "cea mai vie, cea mai eleganta, cea mai europeana dintre capitalele balcanice", dupa cum l-a apreciat un scriitor francez. Acest fapt ar fi suficient, de vreme ce Tirana este...inexistenta, Sofia neimportanta, Belgradul posomorat, iar Atena, desi unica in lume din multe puncte de vedere, mai are inca multe lipsuri, astfel incat nu poate fi considerata drept megalopolis european. Ci pentru ca intr-o epoca in care Viena nu mai reprezinta nimic si nu mai este nici macar umbra celei ce a fost odinioara, Bucurestiul are stilul, farmecul si dulcea savoare a vietii pe care o avea la vremea ei capitala dualistei monarhii austro-ungare, in fericitele vremuri ale trasurilor fara acoperis si ale umbrelelor, ale valsurilor si ale baladelor...

Intr-adevar, Bucurestiul, desi oras mare si intru totul modern, nu are aerul american pe care-l afiseaza din ce in ce mai mult megalopolisurile europene, cu multicolorele reclame nocturne de pe strazi, cu febra si cu uniformitatea vietii lor, cu diabolica circulatie a automobilelor si cu marile si anonimele lor multimi de oameni care circula pe marile artere sau intra si ies intruna din pasajele subterane, cu ritmul alert si preocupat al furnicilor si care cutreiera trotuarele, iar in momentul cand politistii dau semnalul se sincronizeaza aidoma alergatorilor care reactioneza la impuscatura ce anunta stratul intr-o cursa.

La Bucuresti, viata se desfasoara "fara bici". E o viata fara nervozitate, fara duritate si fara asperitati. Nu are nimic care sa te zoreasca - si inca si mai putin - ceva care sa se petreaca in graba. Oamenii nu sufera din cauza ei, ci se bucura de ea. Este o viata usoara, domoala si agreabila: in acest oras cu ierni grele, viata se deruleaza ca un "Golf Stream".

Acolo, drumetii nu se imping unii pe altii ca sa ajunga mai repede la destinatie. Au pasul fara de grija al plimbaretilor; zabovescin fata vitrinelor, mai adasta, in picioare, la intrarea cafenelelor si in coltul trotuarelor, precum madrilenii de dinaintea revolutiei la Puerta del Sol, ca sa taifasuiasca si sa urmareasca din priviri frumoasele trecatoare - iar schimbarea garzii palatului, cu muzica ei, cu uniformele in culori vii ale soldatilor, cu castile lor in franjuri, care seamana cu niste jeturi de fantana arteziana, cu rigiditatea ca de plumb a corpurilor lor si cu cadrilul complicat al alinierilor, reprezinta un specatcol pentru care multa lume isi gaseste timp disponibil, in fiecare zi inainte de amiaza.

De altfel, cafenelele si cofetariile, care sunt in totalitatea lor de tip vienez si unde prezenta continua a femeilor, multe si frumoase, dau un aer de salon, sunt de-a lungul intregii zile pline de o lume fara ocupatie, eleganta, multumita si fericita; si isi au, aidoma cafenelelor dinainte de razboi din Viena si Paris, clientii lor vechi si statornici si figurile lor pitoresti: ziaristi, literati, politicieni, multi "dandies", actori si burlaci imbatraniti, care sunt prezenti acolo si noaptea la locurile lor - mereu aceleasi, devorand cu aceeasi lacomie ziarele straine si "croissant"-urile, flecarind despre fel de fel de subiecte, de actualitate si de domeniul trecutului.

Toata aceasta lume este linistita si agreabila, cu inima deschisa si marinimoasa, calda - fara patima, si usoara fara sa fie superficiala. Munceste fara sa o obsedeze munca, iar in timpul distractiilor nu cauta sa se amenteasca si sa uite. este o lume careia ii place viata, care este multumita de viata si care evita sa o complice. In viata de zi cu zi, nu se plictiseste, iar in viata publica - nu se aprinde. Este, de altminteri, o lume sociabila si primitoare - in asemenea masura, incat strainul sa nu se simta niciodata instrainat in Bucuresti. "Societatea" in sfarsit, este dintre cele mai civilizate: este interesata de toate manifestarile artistice; este informata in problemele culturale internationale (cumpara si citeste carti straine); are "affinites" si contacte cu "societatile" marilor capitale occidentale si, desi bogata, e lipsita de ingamfare.Tin deja de domeniul trecutului boierii aceia, in genul celui mentionat de Paul Morand, in cartea sa despre Bucuresti, care, in urma reprosurilor manioase ce i se facusera pentru ca trasese semnalul de alarma dintr-un tren, in Austria, ca sa-l opreasca numai si numai pentru a se bucura de imaginea unui peisaj frumos, s-a intors catre sotia sa si i-a spus cu o emfatica naturalete:

- Explica-le dar, cine sunt eu!...

Lucrul de care mai are parte, de asemenea strainul in Bucuresti, este si o atmosfera de prosperitate "fara parvenitisme", raspandita pretutindeni in oras, printre locuitorii acestuia.

Pe principalele artere asfaltate, pe care circula in numar mare automobile de lux, si unde se vad in paralele masinile de ultimul tip din Europa, casele sunt toate noi, cladirile publice sunt numeroase si somptuoase si blocuri inalte si moderne se inalta in fiecare cartier. Si daca pe marginea strazilor, care sunt linistite si pe care pasii trecatorului se aud pe caldaram, exista si multe case vechi, cele mai multe dintre ele sunt mici palate cu doua etaje, apartinand bogatilor de dinainte de razboi, construite in stil vienez din 1900, care au farmecul melancolic al lucrurilor invechite. Leproasa mizerie a cartierelor populare din marile orase europene nu exista aici. Pe intreaga durata a sederii mele, doar un singur om mi-a intins o mana spre a cersi, in drum, si acela era evreu: un naufragiat al furtunii antisemite din germania, aruncat pe trotuarele Bucurestiului.

Peste tot aveai impresia unei populatii care traieste bine, care se imbraca bine si care se hraneste bine, desi indicele costului vietii este ridicat, iar viata - foarte scumpa.

Femeile se imbraca scump si elegant, taxiurile sunt toate de lux, localurile de noapte, cu languroasele viori ale tiganilor si cu cantecele lor agreate de public, fac afaceri excelente, bacaniile centrale sunt aprovizionate cu tot ce poate fi mai select si mai greu de gasit pentru a fi adus la masa, iar oamenii in restaurante - care sunt celebre pentru dimensiunea portiilor si pentru bucataria lor de calitate - stau comod pe scaunele lor, cu aceeasi multumire anticipata cu care se aseaza la locul sau un spectator caruia ii place teatrul si care stie ca va vedea o piesa buna si bine jucata.

De cate ori am laut masa cu bucuresteni, am ramas la restaurant cate doua trei ore, pentru ca, in afara de faptul ca ei epuizeaza, ca la un ritual, intreaga lista a bogatelor meniuri, de la tuica cu aperitive pana la cafele si lichioruri, mai raman si dupa terminarea meseu - ascultand cum canta orchestra de tigani, tragand cu ochiul la femeile frumoase care-i inconjoara, facand vizite de la o masa cu persoane cunoscute la alta si taifasuind...

Dar ceea ce confera vietii din Bucuresti si atmosferei acestuia un farmec deosebit, ceva ca o culoare pastel, sunt femeile, care imbina eleganta parizienelor cu feminitatea vienezelor si care se afla in centrul vietii acestui oras.

Intr-adevar, la Bucuresti femeile nu sunt doar un simplu ornament, ca o floare la butoniera; sunt o emblema. Inca putin si-as adauga: ele reprezinta ceva anume, care merita sa fie vazut, lucrul cel mai important..."

1939

Cine avea sa stie ca peste numai 6 ani viata orasului va lua incet incet o intorsatura nefasta si se va transforma sub obladuirea "fratelui de la rasarit" si a cozilor de topor locale in haosul gri ce ne inconjoara. Subiectivismul autorului esti evident, exagerarile totusi nu exista si nu cred ca stilul asemanator celorlalti autori ai epocii care elogiaza Bucurestiul este o simpla coincidenta. Orasul ramane doar cu amintirile.

Macar am ramas cu femeile frumoase...Vorba maestrului: "Fetite dulci ca-n Bucuresti, In toata lumea nu gasesti..."