Alt blog românesc

Ciucas

2012-01-23T22:42:00.000+02:00

Fast Forward

2011-12-26T22:39:00.000+02:00

1517 versus 1680 toamna

2011-11-13T14:10:00.003+02:00

Mick Jagger versus Nicu Covaci, Titanic versus bricul Mircea, CNN versus TVR sau orice alta comparatie fara nici o legatura cu sfintenia presupusa din spatele odajdiilor. Fara nici o legatura cu fanatismul ortodox sau piosenia pupatorilor de moaste. Dar direct proportionala cu indolenta autentica ce guverneaza aceste meleaguri.

Este vorba doar de realitatea cruda a victoriei comercialului profan asupra spiritualitatii si frumusetii pure a formelor simple, a lucrurilor cladite de oameni simpli din pasiune.

I. Manastirea Curtea de Arges, terminata potrivit cronicilor la 1517, din dorinta lui Neagoe Basarab de a ridica cel mai frumos lacas de cult din Tara Romaneasca, este adevaratul "Rock Star" al orasului Curtea de Arges si probabil cea mai frumoasa manastire ortodoxa din Romania.

Despre ea s-au scris multe, prin urmare am sa las dantelaria de piatra sa vorbeasca:

In celalalt capat al centrului istoric:

II. Biserica "Adormirea Maicii Domnului" Olari din Curtea de Arges, se afla la o aruncatura de bat de Curtea Domneasca, biserica Sf. Nicolae Domnesc si ruinele de la San Nicoara. Este ceva mai tanara decat cele doua constructii emblematice ale orasului insa autenticitatea ei ar trebui sa-i asigure un loc de prim plan in orice ghid turistic local. Si totusi putini stiu de ea. A fost terminata in jurul anului 1680, dupa unele surse in 1687. Este faimoasa printre localnici pentru reprezentarea mortii pe peretele exterior si picturile tipice manastirilor bucovinene. Este discreta, iar simplitatea ei pare sa fie o marca a oamenilor care au ridicat-o. Cele mai detaliate informatii le poti obtine de la preotul paroh, care din pacate nu era atunci cand am facut fotografiile, insa voi reveni...

Despre biserica Olari sunt disponibile si cateva articole on-line, cele mai bune fiind in Dilema Veche si Formula AS.

Octombrie

2011-10-17T16:03:00.000+03:00

Constanța

2011-10-10T09:48:00.000+03:00

Motto: "Cine n-are peninsulă de dărâmat, să-și cumpere"

Letargie, zăpușeala de început de octombrie la malul mării, sfârșitul verii, începutul iernii... clima temperată este ca și peninsula din Constanța, pe ducă.

O groapa si o panorama

2011-09-29T11:10:00.007+03:00

Pipălz Salveişăn Cătidrăl Faundeişăn

(click pe poza)

Si-o panorama!

(click aici pentru dimensiunea originala)

Portia de cultura din pantecele bestiei

2011-09-27T13:17:00.001+03:00

Da este vorba de MNAC si expozitiile pictorilor Marilena Preda Sanc, Nicolae Comanescu, Muzeul Benzii Desenate (muzeul din muzeu) si "In between frames", artisti Adad Hannah, Anetta Mona Chisa si Lucia Tkacova, Bettina Hoffmann, Jason Arsenault, Jérôme Delapierre, Perry Bard, Rozalinda Borcila.

De ce le merge la unii bine

2011-09-22T16:18:00.005+03:00

Motto: "Nu conteaza cat de lung e lemnul de cires, ci conteaza cum si unde-l faci furnir"

Acesta este un articol de umplutura despre Germania, care nu e in Romania, si nu ma astept sa ia cineva in serios ce scrie nenea Clyde Prestowitz in Foreign Policy despre economia lor. In fond ce stie el...

Peeling back the veneer on American decline

For many years it has been the conventional wisdom that the U.S. economy is the world's most dynamic with the world's most flexible work force, most entrepreneurial ethic, most new start-ups, and most innovative management and with the most benefits from globalization. Declinism was not only out of vogue. It had an air of illegitimacy about it. Now, suddenly, declinism is in fashion and it is the conventional wisdom that America is headed in the wrong direction on the wrong track.

A new conventional wisdom is evolving to explain the causes of the decline and how to address them. Among the key elements of this new orthodoxy are the notions that the U.S. is lagging badly in innovation and education. This diagnosis, of course, leads directly to prescriptions for greater spending on and government support of R&D and much greater emphasis on getting students not only into and out of college but into advanced and professional degrees.

Of course, it is true that U.S. spending on R&D as a percent of GDP has fallen and stagnated in comparison with the glory days of yesteryear and the recent reports on SAT scores certainly seem to confirm that there are problems with U.S. education. And yet, as I consider Germany, I wonder.

Germany has higher wages, higher taxes, higher welfare costs, a lower percentage of college and professional graduates, and lower spending as a percent of GDP on R&D than the United States. Yet, in contrast to America's chronically large trade deficit and high unemployment rate, Germany has a huge trade surplus and a low unemployment rate. What's going on?

One thing is a misperception about high tech, R&D, and innovation. Consider a recent conversation I had with a CEO of an American office furniture manufacturer. Just making small talk at a conference, I asked him how business was. " Pretty good," he said. "What's selling?" I asked. "We have a line of Cherry office furniture that's just flying out of the showroom," he replied. "Where do you make it," I asked. "Well," he said, "we cut the cherry trees in West Virginia. They have the best cherry trees in West Virginia. Then we ship the logs to Germany where they peel the veneer. Then we ship the veneer to China where it is glued to the frame and then they ship the finished furniture to us in Wisconsin where we market and sell it." Astonished, I asked in a tone of disbelief, "You ship the logs to Germany? Is there no one who can peel veneer in America?" "Yes," he admitted, but went on to emphasize that "the Germans do it far better than the Americans."

Veneer peeling never shows up on the lists of high-tech industries and is never discussed when there is talk of the need for more Silicon Valley style start-ups and innovation. Nor do veneer peelers need advanced college degrees. Yet veneer peeling in Germany is so high-tech and so innovative that furniture makers are shipping logs and veneer around the world to get something done in Germany that one would expect to be easily done in the United States. Innovation and high tech doesn't have to be Google or Silicon Valley. It may not necessarily take a lot of basic Research spending (although certainly some D spending) or advanced formal education.

What Germany has is a lot of family owned, medium sized businesses and a government and society that are committed to the long term and to keeping German-based production competitive in as many sectors as possible. It also has a system of training and maintaining skills that doesn't turn out PhDs, but does turn out supremely qualified workers. And, of course, to gain full advantage from those skills, it strives through cooperation between industry, government, and labor to keep producers competitive from a German production base.

Of course, I do not mean to oppose further support of education and R&D in the United States. The more the better. But perhaps we should also try to learn from the Germans.

SURSA

Pe Arges in jos, pe un mal captat

2011-09-21T15:23:00.001+03:00

Motto: "Sa obtii energie captand paraurile de munte din Romania e ca si cum ai pune panouri solare in Norvegia" (®Rudy)

I: Ia zi domle, vrei sa-ti distrug raurile?
R: Daca trebuie...

Orizonturi false

2011-09-19T16:15:00.003+03:00

Motto: "Mama lui Stefan cel Mare! Investitorii straini folosesc mijloace neconventionale de schimbat PUZ-ul!"

Liniste...e liniste si placut... si frumos,... e serenisim chiar...

Cand deodata...

Picatura care a umplut paharul cazu cu un pleoscait surd in pocalul burgmeisterului.

Ecoul se propaga languros in incaperea principala a noii eforii din PVC si Alucobond trezind pe neasteptate intaiul cetatean al urbei, care morocanos varsa continutul pocalului intr-unul mai adanc.

Scoase apoi din birou un teanc de harti ale orasului mazgalite cu carioca pe care le privi cu nesat si punandu-si pe cap calpacul Gucci iesi pe balcon sa priveasca soarele cum apune pe cerul din patratele de termopan.

Eufemismul edilitar, acest concept revolutionar care a spart toate tiparele si a dat de pamant cu absolut toate cliseele arhitectonice ale epocii, tocmai ce a inceput sa fie aplicat in urbe.

Esenta sa rezida in insasi relatia indivizibila dintre cer si pamant, sacru si profan, lumina si intuneric.

Vazduhul confera siguranta, lumina, speranta. De ce sa nu ii acordam importanta cuvenita.

De acum incolo il vom incastra in patratele, dreptunghiuri si alte forme geometrice si il vom inalta, vom acoperi intreg orasul si chiliile sale art-nouveau, art-deco si alte bazaconii, cu binecuvantarea din otel si sticla.

Ingemanarea maiestriei mesterilor si viitorul inefabil, metafizic, aproape stralucitor este o simpla si banala sintagma ce nu poate descrie nici in cele 1000 de cuvinte ale unei fotografii idealul investitorilor, acesti magi de la apus ai frumosului nostru oras.

Este impardonabil modul cum liniile perverse si simetria absconsa, de-a dreptul opulenta pe alocuri a vechilor constructii, pe care multi le-au atrbuit cercurilor oculte care sfidau cu nerusinare bunul simt al clasei muncitoare, strabunica corporatistilor de astazi...

este impardonabil deci, modul cum au fost clasificate, fotografiate, cuantificate, elogiate de catre multi farisei, epigoni ai dezvoltarii, ai progresului urbanistic.

Asa ceva este inadmisibil intr-o tara civilizata care vrea orase ca-n vest.

Si tocmai aici este latura originala a tuturor nazuintelor care s-au propagat asemenea unui cutremur de 9 grade pe intreg cuprinsul urbei.

Aceasta asezare nu trebuie si nici nu doreste sa fie vestica...ea fiind in est, chiar Balcani. Niciunde in lume cerul nu este incastrat pentru eternitate in sticla si otel in atatea feluri si atatea moduri de exprimare artistica.

Niciunde in lume progresul nu a pastrat din compasiune urmele trecutului si niciunde nu a acceptat ca infrastructura, acest sistem sangvin urban, sa ramana martor al trecutului si exemplu (de evitat, dar de pastrat din ratiuni diverse) pentru generatiile viitoare.

Si cum altfel poti aminti nepotilor si urmasilor in general despre trecutul nu tocmai stralucitor al orasului daca nu prin a pastra relicve cladite cu mult timp in urma, ici si colo.

Aceste insulite de piatra cioplita, contrastand placut cu peretii strasnici de termopan sunt, atat cat vor mai fi, si imi e totusi greu sa o spun aici, rani ale trecutului, adevarate pietre de moara in pantofii de lac ai investitorilor.

Burgmeisterul isi privi inca o data ctitoria impreunandu-si mainile ca pentru o rugaciune si lepadand caftanul lasa razele solare reflectate sa-i mangaie trupul.
Apoi spuse:
"Poate ca am sa-l rog pe Florin Codre sa-mi faca si mie o statuie aidoma fraierului de Lahovary!"

EPIC!

Kaliakra (Калиакра)

2011-07-01T11:59:00.000+03:00

Din ciclul: "Cum sa vezi Marea Neagra de la 70 m si sa ramai totusi cu picioarele pe pamant"

Balcic (Балчик)

2011-07-01T11:51:00.001+03:00

Din ciclul: "Si ei o au la fel de neagra, doar ca nu te plictisesti privind-o"

Constantin Bacalbasa si cateva intamplari din Cotrocenii de altadata

2011-06-07T12:40:00.002+03:00

1887

Scandalul de la Asilul Elena Doamna

"De mult se zvonea ca in acest Institut se petrec fapte imorale si ca atat pensionarele cat si unele institutoare sau pedagoage se dedau la practici contra naturii. Bineinteles ca intotdeauna cand intunericul acopere o cestiune, publicul exagereaza si cladeste fantezii nesfarsite. Adevarul este ca pe atunci, Azilul Elena Doamna avea aceasta reputatiune urata, asa ca o fata iesita din Azil era privita ca o mica vicioasa.

De asta data zvonurile au fost confirmate de o masura oficiala - ministerul instructiunii Dimitrie Sturza a hotarat ca 5 eleve sa fie eliminate din Institut si trimise la manastirea Varatecul."

1893

Inundatii in Cotroceni

"Pe la 26 aprilie apele Dambovitei crescute peste masura, sar zagazurile si inundeaza tot cartierul Grozavesti, Caramidari si Cotroceni.

Apa amenintand ceas cu ceas, inginerii primariei s-au dus in ziua catastrofei cateva ore mai inainte sa previe populatia si s-o indemne a-si parasi casele luand lucrurile mai de pret, insa multi nu au voit sa asculte de acel sfat.

Cele mai pagubite cartiere au fost cele de la Grozavesti si Caramidari. Gradina Botanica a fost desavarsit inecata. Rampa de vin a fost maturata, multe butoaie cu vin au fost luate de apa, altele au fost desfundate si sparte (...).

Primaria a impartit in prima zi 800 de paini, Consiliul Comunal a votat 10000 lei spre a se cumpara alimente populatiei de la Grozavesti si Vitanu."

1896

Sosirea imparatului Franz Josef (16 septembrie)

Franz-Josef, Carol I, Ferdinand , Ducele Alfred , Regina Maria , Regina Elisabeta

Marti 17 - revista trupelor la Cotroceni

"(...) S-au ridicat si cateva arcuri de triumf (pe traseul oficial):

- Gara de Nord

- hala Matache Macelarul

- Buzesti intersectia cu Grivita si Berzei

- Sf. Elefterie (lat de 12 m, inalt de 16 m)

La ora 9 si jumatate a sosit cortegiul imperial si indata a inceput defilarea. Au participat 35.000 ostasi. (...)

Defilarea a dat gres, insa din cauza unei intamplari fortuite. Toata noaptea o ploaie torentiala cazuse asupra Capitalei si fatalitatea a vrut ca, tocmai in fata locului de unde imparatul trebuia sa primeasca defilarea, sa fie o depresiune de teren. Acolo apa s-a adunat si a format o mlastina mare si adanca. (...) Astfel cand sirurile de soldati treceau, apa (...) sarea si acoperea oamenii peste piept (...), iar unele randuri s-au rupt. (...)

S-a observat ca la defilare imparatul a purtat, nu uniforma lui imperiala ci pe aceea de husar unguresc. In toate cercurile militare mai ales, faptul a fost viu criticat. Regele Carol purta uniforma austriaca."

1904

O intamplare hazlie

"La balul obicinuit ce se da, pe vremea aceea la palatul regal la 1 ianuarie s-a petrecut anul acesta un incident destul de hazliu. Iata ca prin marele salon de receptie se observa un domn imbracat in costum de consul, care se plimba in sus si in jos fara sa cunoasca pe cineva, fara ca cineva sa-l cunoasca (...). Misteriosul domn era Sir Reginal Ward, consulul Romaniei la Londra.

(...) Obiceiul la Curte era ca, in cadrilul de onoare sa figureze deopotriva doamne romane si straine, dar principesa Maria si printul ferdinand nu mai respectau traditia. (...)

Acest incident a creiat pricipesei mostenitoare o atmosfera cam neplacuta in lumea oamenilor din societatea de sus, intrucat incidentului i s-a dat intelesul ca principesa Maria are o stima mediocra pentru femeile romane.

Mai tarziu unele din aceste doamne au harazit pe principesa cu o porecla. Fiindca locuia la palatul dela Cotroceni au botezat-o: Mita Cotroceanca."

O serata la palatul Cotroceni:

"La 22 mai s-a dat la palatul Cotroceni o serata in beneficiul societatii Materna, organizata sub auspiciile principesei Maria. Serbarea s-a dat in parcul castelului.

Au fost doua scene pe care s-a jucat teatru de varietati, o comedie de Courteline: "La paix chez soi" si pantomima: "Visul Domnitei".(...)

Spectacolul a fost organizat de Alexandru Davila. Davila era un superior director de teatru, avea energie, avea pricepere si avea gust, dar avea si talentul interpretului."

Fragmente din cartea "Bucurestii de alta data" - C. Bacalbasa (1930, Ed. Universul)

Constantin Bacalbasa

Dimitrie Papazoglu despre Cotroceni

2011-06-06T18:06:00.001+03:00

"De acolo imprejur (bis. Izvorul Tamaduirii de pe strada Putul cu Apa Rece - sec XVIII) in ocolul Bucurestilor, erau morile Vladichii Filaret, numite la Grozavesti, langa Farmazonul (un grec ce da cu zodiele - Procopie al Farmazonului; de la sotia acestuia, terenul s-a numit Campul Procopoaiei; farmazonul a dat numele bisericii Farmazonului si ulitei Farmazonului - Strada Francamazona - Stirbey Voda), numit astazi Malmaison, apoi in urma, satul Cotroceni, astazi suburbia Sf. Elefterie, ce a primit acest nume dupa Sf. Icoana ce se pastreaza in biserica acelei suburbii si in apropierea careia se alfa vila sau palatele Brancovenilor si ale Filipestilor. In acel palat, vornicul Constantin Filipescu a dat masa mare lui Constantin Voda Ipsilant, unde au petrecut pana seara, dandu-i si o frumoasa artificie. Traditia zice ca pe acele dealuri erau paduri foarte mari si ca acolo ascunzandu-se Serban Voda cantacuzino de navalirea tatarilor si fagaduind infiintarea unei manastiri, a si fondat-o pe acel taram. In satul Cotroceni a existat o biserica din timpul domniei lui Mihai Viteazul sau de la inceputul secolului urmator avand hramul Serghie si Vacho. Dupa 1600, satul a ajuns in stapanirea lui Serban Cantacuzino care, ca multumire pentru scaparea sa de la urgia lui Gheorghe Duca, cand s-a cotrocit in padurea care acoperea dealul Cotroceni si a scapat de urmaritori, a ridicat manastirea intre 1679-1682."
(...)
"Pe acelasi deal a fost tabara rusilor la intaia invaziune in vremea Ecaterinii (1768-1774)"
(...)
Tot in Cotroceni se aflau si: "Ruinele palatului Basarabilor Brancoveni langa Elefterie, unde este si Cesmeaua veche a Tiganului, in marginea dealului Cotroceni, astazi toate ruine de zidarii in lunca Dambovitii."

Dimitrie Papazoglu - Istoria Fondarei Orasului Bucuresti (note si indicii de Marcel Dumitru Ciuca)

Muntii Bucegi - Valea Bucsoiului si Creasta Balaurului

2011-06-05T10:09:00.033+03:00

"Dacă ai un dor ce te framântă

Nu căta că-i drum obositor

Hai prietene cu min' pe stanca

Pe cararile Bucegilor

Pe Morar în nopti cu luna plina

Sau pe brânele Bucsoiului

Vin scaldate parca în lumina

Zânele din Valea Cerbului."

Scurta istorie

Etimologia spune ca denumirea de Bucegi vine defapt de la Buceci sau Bucsa

deviat din Bugeac: BUGEÁC s. Tinut de stepa brazdat de vai adanci si seci si lipsit de ape curgatoare.

Probabil prezenta jneapanului numit si "bugeac" a dus la denumirea muntilor Bucegi.

Lingvistii sustin chiar ca Bucsoiul, unul din bratele stelei de munti ce se intalnesc in varful Omu, isi are numele derivat de la Buc, Bucur (nume autentic dacic).

Valea Bucsoiului si Creasta Balaurului

Gandindu-ma ce sa fac la sfarsitul saptamanii am hotarat sa plec impreuna cu Dorin prin muntii patriei asa ca am luat drumul Bucegilor.Ne intalnim sambata dimineata in Gara de Nord si ne suim veseli si obositi in acceleratul de 6:08 catre Satu Mare, cu destinatia Busteni. Dupa indelungi discutii ajungem in Busteni.

Ne pregatim rucsacii, scoatem betele si pornim in pas alert spre Poiana Izvoarelor. Vorbim cu un taximetrist sa ne duca pentru 15 lei pana la Gura Diham de unde aveam sa incepem traseul. In drum oprim sa luam ceva batoane de ciocolata si ajungem la 8:45 in Gura Diham.

Ajungem in 50 min. si ne asezam la un biscuite si o halva. Pornim in pas alert catre Take Ionescu si in 30 min. ajungem la intrarea din Valea Bucsoiului. Mancam ceva rapid, scoa tem echipamentul de catarare,strangem betele, ne echipam si pornim usurel pe vale. Zapada este foarte stabila si numai buna pentru coltari. Incet incet urcam asigurandu-ne in pioleti. Soarele straluceste pe cer si vremea pare numai buna. In departare in platoul Bucegilor deja incep sa se stranga nori de ceata dar suntem increzatori ca vremea va tine cu noi.

Bocancii imi joaca putin feste in picioare asa ca ma opresc si imi

strang sireturile.Dorin imi da niste sfaturi legate de urcarea pe vale asa ca ii ascult sfaturile constiincios.

Panta incepe sa fie din ce in ce mai inclinata, norocul nostru cu pioletii in care ne ajutam. Facem stanga apoi dreapta iar stanga si continuam traseul "tot in sus". In departare vedem si cateva capre negre ce ne incanta privirea. Norii par din ce in ce mai amenintatori si vedem cum se asterne ceata.

Din fericire nu avem parte de vant ceea ce face ca urcarea sa fie mai usoara. In departare se aude un suier ce se aude din ce in ce mai pronuntat cu fiecare pas pe care il facem. Ajungem undeva la jumatatea vaii si observam pe partea stanga un siroi de apa ce curgea vertiginos pe sub zapana pe care noiurcam. Nu-i problema stratul de zapada are mai bine de 4 m grosime asa ca nu ne facem griji.

Cateva poze si continuam traseul. Apare si prima saritoare fara zapada pe care o facem "tip top" un pas aici un pas acolo, atentie la coltari si depasim saritoarea. Cateva poze cu Valea Prahovei ce o lasasem in urma undeva la ora 8:30 si continuam

ascensiunea. Pe ici pe colo cate o floare timida iese la suprafata. Inca o saritoare neacoperita iar grija la coltari si pioletul in spate. Trecem de saritoare si panta deja ia inclinatie destul de mare.

Infigem zdravan pioletii in zapada ce acum devine gheata si ii dam cu incredere. o poza ici o poza colo, admiram norii furiosi ce se apropie de noi dar continuam traseul. Se lasa ceata serios si deja nu mai putem vedea la 2 m in fata.

Ajungem la un bolovan cazut si abordam traseul pe sub el, infigem serios coltarii si pioleti in zapada dura si continuam cu incredere. Spre bucuria noastra se ridica ceata si iata-ne ajunsi la iesirea din vale. Ne oprim sa mancam ceva rapid, scoatem coltarii, admiram Bucegii in toata splendoarea lor si pornim cu incredere pe Creasta Balaurului. In departare norii se agita si incep sa apara fulgerele, nu prea e de bine. Continuam cu incredere ratacim usor traseul dar il gasim rapid, innotam prin jnepeni, cateva traversari si o stanca iesita abordata cu incredere. Incepe sa picure si nu ne incanta deloc.

Terminam din fericire Creasta Balaurului si pornim rapid spre Timbal. Incep fulgere si tunete si nu stim cum sa coboram mai repede. Se pune pe o ploaie serioasa ce ne uda pana la piele. Ajungem in Timbal facem o pauza scurta si pornim rapid spre intrarea din Valea Morarului.

Ajungem in V.M. si fix la intrrarea in vale ne oprim sa ne schimbam de hainele ude. Moralul nostru este destul de ridicat pentru ca am terminat ce ne propusesem in siguranta.

Continuam pe triunghi rosu, parasim poteca marcata si ajungem la Casa de Vanatoare. Facem o scurta pauza si pornim catre Gura Diham bucurosi ca s-a oprit ploaia. facem catreva traversari ale raului si ajungem in Gura Diham undeva pe la ora 17:20. Dorin se schimba de sosetele umede, mancam cate o eugenia si pornim usor pe drumul forestier spre Busteni.

Nu plecam bine ca trece un nene binevoitor cu o Dacie pe langa noi, ii fac semn si ne ia cu masina pana in Busteni. Ajungem in gara, aflam ca avem tren la 18:50 asa ca ne oprim in "Pierde trenu" sa bem o bere si sa mancam ce mai avem prin rucsaci. Ne suim ametiti in tren si pornim lungul drum spre Bucuresti fericiti c-am facut o tura frumoasa si c-am trecut prin peripetiile acelea fara sa patim ceva.

Va saluta cu respect,

Cosmin

Curtea de Arges (str. Negru Voda, Traian si Decebal)

2011-05-03T22:39:00.000+03:00

Si daca e 1 Mai, sa fie Curtea de Arges, mai exact partea veche a centrului istoric al orasului, surprinzator destul de mare pentru un oras atat de mic. Oricat de ciudat suna ce-am scris in prima propozitie o vizita la Curtea Domneasca si la Muzeul Municipal o sa va lamureasca vis-a-vis de istoria asezarii si dezvoltarea ei.

Desi calatoresc destul de des pe valea Argesului nu am acordat prea mare atentie orasului si intentionez sa ma revansez pentru zecile de ocazii pierdute de pana acum.

Fosta capitala a Valahiei, fosta destinatie a protipendadei bucurestene in perioada de glorie a regatului, oras cosmopolit, celebru pentru manastirea Curtea de Arges si frumoasele vile de vacanta de pe Bulevardul Basarabilor, orasul tinde sa redevina ceea ce a fost sau cel putin aceasta este prima impresie.

Ct de Arges isi pastreaza mare parte din frumoasa mostenire arhitectonica antebelica si interbelica cu inevitabilele insertii meschine comuniste si vernacularul post decembrist omniprezent.

Perimetrul cuprins intre Biserica Domneasca Sf Nicolae. biserica Drujesti si Hala de Carne "ascunde" mai multe case stil neoclasic, neoromanesc, art nouveau, case boieresti si vechi case de negustori. Teoretic face parte din centrul orasului dar practic este ocolit de turisti si neglijat de autoritati in dauna Bulevardului Basarabilor (zona centrala dintre Biserica Domneasca si Manastirea Curtea de Arges) cu toate ca este insusi nucleul orasului.

Fotografiile de mai sus surprind o mica parte a orasului care ofera destul de multe obiective turistice in special pentru cei pasionati de istorie. Voi reveni cu mai multe fotografii si informatii despre prima capitala a Tarii Romanesti in urmatoarele saptamani.

De prin Bucuresti...primavara

2011-05-03T21:38:00.000+03:00

Hohenstein

2011-03-01T19:37:00.000+02:00

Cine a fost Petrache Poenaru?

2011-02-09T22:50:00.006+02:00

"In scopul punerii de acord a numelor unor staţii de metrou cu realităţile actuale ale Municipiului Bucureşti şi promovării personalităţilor româneşti cu contribuţii deosebite la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, S.C. Metrorex S.A. anunţă publicului călător noile denumiri ale unor staţii de metrou stabilite în urma dezbaterii publice pe această temă, la care au participat locuitori ai Municipiului Bucureşti precum şi Agenţia de Stategii Guvernamentale " (Metrorex)

Prea puțin mă interesează profilul locuitorilor care au participat la dezbaterea publică. De mulțimea pestriță care formează conducerea și sindicatul Metrorex nici nu merită să-mi bat capul. Cât despre ideea genială de a da nume de personalități (care n-au avut nici o legătură cu metroul bucureștean) prefer să mă abțin.

Cea mai celebră călătorie cu metroul bucureștean din toate timpurile - traseul inaugural al lui nea Nicu - punct de plecare stația Semănătoarea

Ia să vedem ce stații avem: Constantin Brâncoveanu Mihai Bravu, Ștefan cel Mare și Nicolae Grigorescu sunt de bine de rău numele bulevardelor și a cartierelor pe care stațiile le deservesc, iar Costin Georgian a fost director Metrorex, deci are o scuză

Costin Georgian

Anghel Saligny...? Nicolae Teclu...? Dimitrie Leonida...? Aurel Vlaicu...? și nu în ultimul rând...Petrache Poenaru!!! Sper să nu greșesc dar metroul londonez nu are stații cu nume de regi, prim-miniștrii importanți, savanți, ingineri, etc. aruncate la întamplare ... și ar fi avut de unde alege. Și nici metroul din Roma, nici cel din Paris, nici cel din Moscova ... iar lista poate continua.

Petrache Poenaru

Cine este acest ilustru necunoscut pentru bucureșteni? Atunci când stația de metrou Semănătoarea s-a lepădat prin grija mai marilor Metrorex de trecutul său proletar (odată cu prohodul fostei uzine Semănătoarea și lansarea viitoarei Mecca a corporatismului vest-bucureștean Sema Park), călătorii intrigați au început să rupă Google în două căutându-l pe Poenaru. La câteva zile după aceea au început să apara informații contradictorii cum că nenea Petrache ar fi fost inventatorul stiloului...cu rezervă. Incredibil!

Construcția stației Semănătoarea

La fel de bine puteau să spună că P.P. ar fi fost și primul român care a călătorit vreodată cu trenul, ceea ce e perfect adevărat, dar pentru un omul remarcabil care a fost, această descriere poate fi echivalent cu a spune că Napoleon a rămas în istorie pentru calitatea deosebită de a face trei lucruri simultan...cu doar două mâini.

stația ex-Semănătoarea, actuala Petrache Poenaru

P.P. s-a născut în 1799 în satul Benești din Vâlcea. A studiat la Craiova, apoi la Sf. Sava în București și la Academia grecească de la Măgureanu, a fost coleg cu Ion Heliade-Rădulescu și elevul lui Gheorghe Lazăr. În 1821 devine secretarul lui T. Vladimirescu și este trimis la Lubljana pentru a prezenta un memoriu lui Metternich (Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein), ministrul de externe austriac. Cum revoluția de la 1821 s-a sfârșit prost, a luat drumul străinătății timp de 11 ani, până-n 1832, studiind la Viena și la Școala Politehnică din Paris. Cum nu se inventase încă xeroxul, P.P. își copia ca un student conștiincios cursurile cu o pană de gâscă. Nervos că revoluția industrială era în plin avânt și totuși oamenii scriau cu pene, își pune mintea la contribuție și făurește condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se el însuși cu cerneală a.k.a. stiloul. Cu această ocazie guvernul francez îi conferă titlul de inventator și îi dă și un brevet la data de 25 mai 1827. Cam aici s-ar sfârși povestea lui P.P. pentru unii...

Dar stați așa...

P.P. a călătorit și cu trenul, a fost chiar primul român care a văzut balaurul negru și fumegător:

"Am facut aceasta calatorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului nostru. Douazeci de trasuri legate unele de altele, incarcate cu 240 de persoane, sunt trase deodata de o singura masina cu aburi".

Ei bine, gata cu partea senzațională a biografiei lui P.P.

În 1832, întors din pribegie, este numit director al Eforiei Școalelor Naționale, un fel de minister al învățământului. A rămas în funcție până în 1848. În acest răstimp a încercat să adopte modelul educațional al lui Joseph Lancaster - the Lancasterian System for the Education of the Poor - prin care încerca să dea posibilitatea copiilor din familiile sărace să învețe carte. A introdus manualele școlare, vocabularele, dicționarile și hărțile școlare. A îndrumat numeroși dascăli să redacteze astfel de manuale și să înlocuiască vechile bucoavne. La Sf. Sava pus bazele unei biblioteci care aduna peste 10000 de volume și în paralel cu această activitate organizațională intensă a sprijinit tinerele talente: I.D. Negulici, Constantin Lecca, Th. Amann, Sava Henția, C.D. Aricescu și pe profesorul Wallenstein care a deschis prima expoziție de desen și pictură din București. A fost unul din fondatorii Muzeului Național de Antichități, al Societății de Agricultură, al Grădinii Botanice, al Școlii de Sericicultură. Și cum nu era de ajuns, a mai salvat și Tezaurul de la Pietroasa, celebra Cloșcă cu puii de aur...risipiți o vreme prin U.R.S.S...

În 1830, P.P. a făcut practică la Roville - Nancy la una din fermele experimentale ale lui Mathieu de Dombasle. Impresionat de tehnica utilizată de francezi pentru obținerea de teren arabil din soluri nisipoase și argiloase, decide să înființeze o Școală de Agricultură și o fermă model în Pantelimon. Sprijinit de banul Mihail Ghica, Ion Câmpineanu, Arnold Iacobson și I. Zucker înaintează în 1834 o cerere în acest sens domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica.

Anul următor, în ianuarie, societatea lua ființă, fiind condusă de Mihail Ghica, Arnold Iacobson și Scarlat Rosetti, subordonată Vorniciei din Lăuntru. Au fost experimentate mai multe mașini agricole, printre care o treierătoare inventată de Zucker și construită la Școala soldaților pentru meșteșuguri. Mașina nu a avut succesul scontat, boierii moșieri și țăranii plugari nefiind mulțumiți de revoluția uneltelor agrare.

Tot în 1835, pe lângă crearea Școlii de Agricultură, la Scăeni, Theodor Diamant a introdus disciplina Teoria și practica agriculturii, iar în Moldova la Academia Mihăileană era predată Economia câmpului, cu a ei aplicație practică. În 1838, P.P. introducea la rândul săi materia de învățământ Lucrarea pământului și economia casei și lansa ziarul Învățătorul satelor în care a publicat mai multe articole: Învățături pentru lucrarea pământului, Despre sădirea copacilor, Sămănătura de grâu mai târzie etc.

Academia de Înalte Studii Agronomice din București

Din lipsă de experiență și rezultate, Școala a fost închisă în 1853, fiind redeschisă mai târziu de Alexandru Slătineanu. În 1864 a fost reorganizată și mutată la Herăstrău unde era condusă de P.S. Aurelian. În 1929, Școala de la Herăstrău a devenit Academia de Înalte Studii Agronomice, având dreptul de a acorda titlul de inginer agronom și diplomă de doctor în agronomie.

Plimbare prin Cotroceni

2011-01-30T12:39:00.002+02:00

Bulevardul Eroilor

Romniceanu

Detaliu Vila Mimi

Elefterie Nou vazut din parcul Romniceanu

Dr. Athanasiu

Dr. Lister

...Lister

Carol Davila

iar Lister

Dr. Staicovici

P-ta Operei

Opera Center

Costache Negri

Intrarea Costache Negri

Fantana Costache Negri

Elefterie Nou

Si o serie de 3 HDR-uri de la tovarasul Eclipsa:

Academia Militara (vedere dinspre B-dul Eroilor)

Vila Mimi

Academia Militara (vedere dinspre NV)

Compunere

2011-01-28T11:18:00.001+02:00

Bucureștiul este un oraș frumos cu străzi, mașini, copaci, case și blocuri în care locuiesc oamenii muncii, iubitori ai râului și ramului mioritic, prin care zburdă cățeluși drăgălași, zburătoare antisociale și multe șopârle. Primăvara capitala noastra înflorește ca o floare de nufăr pe lacul Tonola, dar acum fiind iarnă nufărul este înghețat. Apa dulce pe care cine-o bea nu se mai duce curge zglobie prin făgașul său de beton socialist oglindind mândrele construcții ale avântului democratic ce-și privesc părintește din zările albastre suratele burghezo-moșierești și proletare.

Zapada așternută ca o plapuma de cristal peste trotuare încântă trecătorii cu tonalitățile ei maronii-gri deschis. Lumina neoanelor se strecoară ghidușă prin labirintul de cabluri, puternică dovadă a progresului informațional bucureștean. Totul este numai voie bună, cânt și veselie.

Din piepturile trecătorilor răzbate un strigăt de admirație: Falnic oraș!

Seasons

2011-01-27T16:03:00.001+02:00

Expozitia foto Plimbari prin Cotroceni

2011-01-05T16:38:00.001+02:00

Asociatia Cotroceni lanseaza a doua editie a concursului de fotografie “Plimbari prin Cotroceni”, expozitie foto cu si despre Cotroceni.

Anul acesta expozitia “Plimbari prin Cotroceni”-editia II va avea termen limita de trimitere a lucrarilor (maxim 3 pentru fiecare fotograf ) data de 31 martie 2011. Acestea vor trebui trimise la adresa de mail ioan.tud[a]gmail.com iar selectia fotografiilor se va face de catre un juriu specializat pana in data de 15 aprilie.

Tema fotografiilor este una generalista, asociatia dorind sa (re)descopere alaturi de participanti colturi ale cartierului Cotroceni.

Anul trecut a castigat concursul de fotografie ce a fost sponsorizat de www.rovinoteca.ro doamna Flori Jianu (http://altcevadespreorice.blogspot.com/) cu o serie de fotografii legate de detaliile arhitecturale ale Cotroceniului.

Cei interesati pot afla mai multe detalii pe situl asociatiei: http://cotroceni.wordpress.com/

Klausenburg, varianta necomercială și lipsită de "frunze"

2011-01-04T12:21:00.001+02:00

About time

2010-12-23T21:11:00.000+02:00

Bucureștioara

2010-12-20T16:18:00.010+02:00

"Vorbind despre oraşul Bucureşti, voiesc a arăta şi o apă ce mergea în acea vechime prin mijlocul acestui oraş şi adăpa o parte considerabilă din el. Acea apă îşi avea izvoarele ei dimpotriva bălţii Icoanei, unde astăzi e grădina publică şi unde până în zilele noastre era baltă mare.

Acea apă pleca de la balta menţionată şi trecea prin suburbia Oţetari, Batiştea şi Scaunele şi forma o baltă pe locul unde a fost vechea Carvasara, fierăriile vechi, şi unde se vindeau rogojinile şi lemnăriile, adică în coasta grădinii de astăzi a lui Sf. Gheorghe. Acea baltă era înconjurată cu trestie, cu sălcii şi aproape de dânsa se făcea târgul sau piaţă, căci acolo erau scaunele de pescării, măcelării, manufacturile brute, şi se numea Târgul Cucului, unde, în toate primăverile, acolo, în sălcii, bucureştenii auzeau cântecul cucului. Aceasta au apucat-o şi cei ce au trăit până la 1800. Din acea baltă se scurgeam două gârliţe, cea dintâi îşi lua cursul pe dinaintea locului astăzi al Bărăţiei şi ieşind în Calea Târgului de Afară, în răspântie, unde era şi moara, pleca drept în apa Dâmboviţei, la gura de astăzi a Pieţei celei Mici, sau atunci a colţului cetăţuii Curtea Veche, despre care voi vorbi mai înainte. Cealaltă ramură de gârliţă, ca şi cea dintâi, pleca tot din acea baltă a Târgului Cucului, pornea drept pe Calea Târgului de Afară şi, trecând de-a curmeziş acea cale, pe la colţul „Hotelului de Londra", astăzi, trecea pe lângă proprietatea cunoscută nouă a lui Băltăreţu (acelea au fost casele lui Dan vistierul la anul 1594, unde au tras ienicerul turc cu cei 2000 spahii când veni a prinde pe Mihai Viteazul, şi care case fură arse de Mihai cu tunurile, când prăpădi pe turci), de acolo trecând prin curtea caselor astăzi zise ale lui Mareş, unde este Capela Bulgară, pe marginea fostului Cimitir Catolic, se strecura prin răspântiile Lucaci şi, trecând pe la spatele grădinii lui banul Udrişte, unde astăzi este uliţa Udricani, ieşea la răspântiile suburbiii Olteni, trecând la vale prin acea suburbie, astăzi uliţa Labirint, se vărsa pe lângă poarta proprietăţii căpitanului Obedenaru. Această ramură de apă se numea apă spurcată, căci toate necurăţeniile oraşului se azvârleau pe dânsa, fiind repede.
Pe marginea acestei ape a fost aşezată tabăra lui Ştefan Bathori la anul 1476, adică pe tărâmul cel spaţios şi înalt unde este astăzi suburbia şi biserica Lucaci, de unde scrise sibienilor (vezi: Şincai, vol. II, p. 96) şi unde mai în urmă aveau Văcăreştii palatele lor, iar mai târziu casele lui Zerlendi."
(Istoria fondărei orașului București - Dimitrie Papazoglu)

În memoria locuitorilor frumoasei noastre capitale, Bucureștioara este o nebuloasă, un termen arhaic pierdut în negura vremurilor. De altfel un punct de referință al vechiului oraș. Termenul de Bucureștioara nu denotă afecțiunea paternă a bucureștenilor pentru o gârlă idilică, umbrită de salcii si plopi fără soț.

Bucureștioara nu mai este de ceva vreme în urbea dâmbovițeană și este departe de a fi acel izvor cu apă dulce pe care cine-l bea nu se mai duce. Bucureștioara a dispărut de peste un secol jumate', astfel încât nici străbunicii nu-și mai amintesc de ea. Era cel mai important afluent al Dâmboviței, pe partea stângă, izvora din balta Icoanei, pe locul Grădinii Icoanei de azi, străbătea mahalaua Săpunarilor sau Scaunelor, Targul Cucului și Șoseaua Vergului, după care se vărsa in Dâmbovița în dreptul jitniței domnești. Mai pe scurt trecea prin spatele actualului Spital Colțea, traversa Calea Călărași și se vărsa pe unde se afla azi noua Bibliotecă Națională, deși se pare ca la un moment dat se bifurca și brațul secundar trecea pe lângă hanul lui Manuc. (Mai jos am sa detaliez traseul pârăului.)

Însăși hidronimele alternative date de mahalagii denotă repulsia: Căcaina, Căcata! Sigur că pârâul era numit și Bucureșteanca sau Gârlița, dar primele două denumiri au întâietate. G. Potra oferea explicația pentru apelativul de Căcaina: "În apele ei greu mirositoare se scurgea sau se deșerta murdalâcul curților și conținutul umblătorilor care, la acea dată nu erau vidanjate și duse departe, spre a nu se infecta aerul curat al orașului, lipsit de industrie la acea dată. Și tot în ea își aruncau măcelarii, tabacii, săpunarii și pescarii resturile îndeletnicirii lor care infectau atmosfera, mai ales în călduroasele luni de vară."

Identificarea traseului inițial al Bucureștioarei este o treabă dificilă dar nu imposibilă. Nu au existat hărți care să traseze cursul apei, planul Borroczyn din 1847, singura lucrare cartografica modernă, detaliată și contemporană cu Bucureștioara omițând-o cu desăvârșire.

Așadar...

Să facem o mică incursiune în trecut și să vedem cam pe unde curgea Bucureștioara. Evident că rețeaua stradală a cunoscut schimbări majore, uneori radicale în ultimul secol și jumătate și că multe din străzile pe care sau pe lângă care pârâul își avea cursul nu mai au același traseu sau pur și simplu nu mai există. Bazându-mă pe informațiile adunate din volumele dedicate orașului am surprins în fotografiile de mai jos aspectul actual al zonelor pe unde trecea odinioară Bucureștioara.

Stim cu certitudine că Bucureștioara izvora din Balta Icoanei. Balta Icoanei, așa cum sugerează și numele, se afla pe locul actualei Grădini a Icoanei și a existat până în 1873 când municipalitatea a decis amenajarea parcului. Era adâncă, suficient cât să se înece un cal cu tot cu călăreț potrivit lui M. Sadoveanu:

"Ştiţi unde-i acu grădina Icoanei. Dumnealor nu ştiu, că-s oameni noi. Unde-i acu grădina Icoanei, era o mocirlă mare, un fel de baltă... Veneau şi raţe sălbatice primăvara. Din balta aceea curgea un pîrău prin Scaune, la Sfîntu Gheorghe... În preajma grădinei de la Sfîntu Gheorghe era atunci stuf mult, erau sălcii, era apa - un fel de lac, şi deacolo iar curgeau pîraie în Dîmboviţa… Pe-un pîrău era şi o moară… Domnilor! acuma nimica nu se mai cunoaşte. Acuma umblă cu bastonul dumnu căpitan prin grădina Icoanei; acu este statuie alături; dincolo e o şcoala de călugariţe... Eu toate le-am văzut. S-a întins oraşul, s-a prefăcut, apele au secat... Şi erau acolo, cum spun, noroaie şi apa, nimene nu putea trece. Şi-n fiecare noapte, între zilele Paştilor şi Înălţare, se arăta o lumină în sorburi... Umbla lumina de colo-colo. Şi cînd era lună, se vedea aşa o arătare; era o umbră, ca un abur. Umblă pe lîngă lumina aceea. Uneori parcă că umbra înalţă lumina; alteori părea că umbra iese din văpaia luminii aceleia… Rari oameni îndrăzneau să se oprească acolo şi să privească. Cei care treceau, mai curînd îşi ridicau pulpana hainei şi-şi acopereau ochii, şi înconjurau pe departe... Cîteodată cîntă umbra aceea. Cînta încet - era aşa o cîntare trăgănată, parcă era turcească, şi înceată şi lină, abia s-auzea. Într-o noapte a stat pe loc lumina şi umbra s-a dus la mănăstirea Icoanei şi a sunat clopotul: L-a auzit toată lumea. A sunat o dată, greu, şi a vuit multă vreme...
- Şi dacă aude şi aude, dacă vede şi vede frica oamenilor, se apucă un călăreţ domnesc şi vine în mahala şi cuvîntează aşa: Fraţilor creştini, mă duc să văd ce-i cu focul şi cu umbra. Îmi dau mahalagiii un leu de nume. Pe oşteanul acela îl chema Nae Pantofaru. Era fecior de negustor, dar nu-i erau acasătoate minţile. S-a dus şi s-a ispovedit, a luat sfînta împărtăşanie, preotul i-a binecuvîntat calul; a tras sabia din teacă şi s-a dus pe înserate la marginea bălţii. N-a îndrăznit lumea să se apropie. Numai aşteptau toţi pe la porţi, veste. Era întuneric mare. Şi s-a aprins pe apă lumina şi s-a înălţat umbra. Oşteanul a dat pinteni calului şi a intrat. L-a auzit lumea strigînd şi îndemnînd calul. Pe urmă s-a făcut linişte. Flacăra şi umbra au pierit. Au venit oameni, şi strigau: Mă Nae! n-auzi, mă băiete, unde eşti?...

Nea Nae nu mai răspundea. L-a dus la adîncuri stafia, l-a tras sorbul şi s-a scufundat cu cal cu tot…"

(Mihail Sadoveanu - Despre balta Icoanei)

În vechime balta Icoanei se numea lacul Bulindroiului, după numele proprietarului acelor terenuri, aidoma lacului Cișmigiu, care se numea lacul lui Dura Neguțătorul. Se spune că lacul avea izvoare proprii și asemenea celorlalte lacuri și bălți din București, nu seca niciodată dacă nu era astupat cu moloz de localnici. De la jumătatea secolului al XVIII-lea capătă denumirea de balta de la Icoană.

Balta Icoanei cuprindea atât actualul parc cât și scuarul de unde începe strada Polonă, suprafața estimată de N. Vătămanu în cartea "Istorie bucureșteană" fiind de circa 20000 metri pătrați.

Biserica Anglicană

Arthur Verona

Mai departe Bucureștioara străbătea mahalaua Săpunarilor sau Scaunelor, potrivit unui document din 1734, "unde dă Bucureștioara în ulița Scaunelor". Dar până să ajungă în mahalaua Scaunelor, avea să treacă, potrivit lui G. Potra prin "actuala strada din fața grădinii și pe unde se întretaie str. Maria Rosetti cu str. Dionisie Lupu făcea o mică baltă. De aici își continua cursul pe ulița Scaune, trecând prin spatele bisericii Batiște unde deducem , că tot Bucureștioara făcea o altă baltă - băteliștea sau batiștea, de unde vine și numele mahalalei și al bisericii."

Casa Universitarilor

Dionisie Lupu

Tot pe Dionisie Lupu

Ambasada Vietnamului

C.A. Rosetti

Strada Dionisie Lupu se continuă la sud de C.A. Rosetti cu strada Tudor Arghezi. Din moment ce în prima jumătate a secolului XIX zona din nordul bisericii Batiștei era la periferia orașului, iar traseul actual al străzilor Tudor Arghezi, David Praporgescu și Jean Louis Calderon, fosta uliță Scaune (străzi paralele ce urmează axa N-S) e puțin probabil să fie același cu cel al vechilor ulițe din planul Borroczyn din 1847 ce a precedat marelui incendiu, am dedus că Bucureștioara curgea pe lângă traseul actual al străzii D. Praporgescu (posibil undeva la jumătatea distanței dintre aceasta și Jean Louis Calderon) trecând pe lângă biserica Batiștei aflată la intersecția străzilor David Praporgescu și Batiștei.

Ambasada Vietnamului

De la intersecția străzilor T. Arghezi și C.A. Rosetti m-am îndreptat spre Str. David Praporgescu.

Strada David G.R. Praporgescu

Tot Praporgescu

Biserica Batiștei

Tot Batiștei

Strada și biserica Batiștei

Cursul probabil al Bucureștioarei pe segmentul Icoanei - Batiștei

De la Biserica Batiștei cursul apei urma traseul actual al străzii Jean Louis Calderon, fostă Alexandru Sahia, fostă Gogu Cantacuzino, fostă Polonă, fostă Scaune. În vechime acolo era mahalaua Oțetari după numele bisericii Oțetari situată la aproximativ 100 m de biserica Batiștei cum mergi spre str. Vasile Lascăr. Traversa prin actualul Bulevard Carol și se îndrepta spre spitalul Colțea unde forma un alt lac denumit Balta Cucului, după numele mahalalei din apropiere. Mai târziu balta avea să fie cunoscută sub numele de Balta de la Carvasara, balta de lângă vamă sau Lacul Suțului (după numele proprietarului terenului).

Jean Louis Calderon

În planul Borroczyn din 1853, ulița Scaune avea aproximativ același traseu al strazii Tudor Arghezi de la intersecția cu Jean Louis Calderon și până la Piața Rosetti. De acolo tăia de-a dreptul perimetrul format de B-dul Hristo Botev, actuala stradă Scaune str. Slănic și B-dul Carol, îndreptându-se spre biserica Scaune și mai departe spre Colțea.

Cursul probabil pe segmentul Batiștei - Rosetti (fosta uliță Scaune)

Clădiri construite pe locul vechii ulițe Scaune

Strada Slănic

Biserica Adormirea Maicii Domnului (Scaune). În stânga bisericii trece actuala stradă Scaune

Balta Cucului din spatele Colței a rezistat până în 1872, când terenul a fost dăruit de Grigore C. Suțu spitalului Colțea, pe care s-a construit în 1880 aripa de pe strada Slănic.

În 1675 cu ocazia delimitării unui loc, Bucureștioara este amintită în documentul care consfințește dreptul de proprietatea al lui Stănilă, feciorul Neagului asupra terenului ce se afla "pă lăngă Bucureștioară din dosul scaunelor", adică pe locul unde se sacrificau animalele și se vindea carnea în măcelăriile din mahalaua Scaune, în spatele actualului spital Colțea. Numele mahalalei venea de la butucii de stejar pe care măcelarii tăiau carnea.

În 1695 egumenul mănăstirii Mărcuța, căruia îi fusese dăruit terenul de către Stanilă, amintit mai sus, se plânge mitropolitului că mahalagii îi nesocotiseră hotarul, fiind puși să mărturisească în fata lui Racoviță vtori portar că locul avea 30 stânjeni "în lungul Căcainei în jos, pănă în gardul jupănului Mihai sărmagiul și pe lăngă gardul lui Condrea."

Pe Slanic în spatele Colței

De la intersecția Slănic cu str. Colței facem la stânga spre Emanoil Florescu.

Str. Ion Emanoil Florescu

În 1681, Șerban Cantacuzino însărcinează pe Badea Bălăceanu, mare vornic să se ocupe de plângerea făcută de Dragomir, fiul lui Cernica Vornicul și Danciu Paharnicul, al căror loc fusese încălcat de către Radeș Bărbosul care construise pe el case și prăvălii. Din "verdictul" dat de vornic, ne putem imagina cursul apei de la biserica Scaune și până la intersecția cu calea Moșilor: locul se întindea între "ulița cea mare (calea Moșilor) până în vâlceaua ce să cheamă Bucureștioara și pre Bucuriștioara în jos pre scaunele de carne, despre besearică."

În 1720 mai mulți măcelari în frunte cu vătafii lor din mahalaua Scaune fac schimb de terenuri cu Staico logofătul, terenuri cuprinse între "Podul cel Mare (calea Moșilor) și până în Căcata, lungul și al dumnealui și al nostru."

În 1766, Șerban Greceanu și Constantin Cocorăscu stabilesc locul prăvăliilor de carne din mahalaua Scaune trasând un hotar "în jos spre Bucureștioară".

La o privire a planului actual al zonei este posibil ca Bucureștioara să fi curs înspre Calea Moșilor intersectându-se cu str. Colței și Emanoil Florescu pe locul ocupat astăzi de case și să fi trecut la miazăzi de biserica Răsvan. G. Potra considera că pârâul traversa Str. Sfinților (str. Dimitrie Bolintineanu), "apucând pe ulița Pescăria Veche (str. General Florescu) și prin spatele bisericii Răsvan."

Emanoil Florescu

Traseul probabil pe segmentul Colțea - Calea Moșilor

Biserica Răsvan

Calea Moșilor

De la intersecția cu Moșilor, Bucureștioara o lua pe lângă hanul Niculescu în jos pe "ulicioara Radu Calomfirescu". De aici mai departe "prin curtea stolnicului Gligorașcu, prin locurile Bisericii Stelea, prin fața caselor și a proprietăților marelui neguțător Ștefan Băltărețu și prin grădina polcovnicului Zamfir ieșea în ulița Vergului" (Calea Călărași).

Casa Breslelor

Pe locul ocupat azi de piațeta din fața Casei Breslelor se afla biserica Stelea (prima Mitropolie ridicată în secolul XVI), distrusă la incendiul din 1847 laolaltă cu celelalte case din mahala. Zona este deosebit de interesantă, în special strada Radu Calomfirescu și Stelea Spătarul fiind un ansamblu de vechi case boierești, reprezentative pentru arhitectura vernaculară din Bucureștiul secolului XIX. Toate casele au fost clădite după 1847 și cu mici excepții, până la începutul secolului XX, prin urmare valoarea istorică este incontestabilă.

De ce ne-am oprit însă aici? Biserica Stelea apare în planul Borroczyn din 1847 și în cel din 1853. Ca o ironie, fusese menționată pe harta cu puțin timp înainte să fie distrusă de foc, fiind menționată și după aceea în 1853. Cea mai veche menționare a Bucureștioarei, din 1670, este strâns legată de biserica Stelea deoarece Dragotă Județul, conducătorul orașului din vremea lui Antonie Vodă, a inspectat zona din jurul bisericii Stelea împreună cu cei 12 pârgari pentru a delimita terenul lui Păun Clucerul. Cu acea ocazie este amintit că locul lui Păun Clucerul pornea din ulița dinspre biserica lui Mitrea vornicul (Sf. Gheorghe Vechi), "alăturea pănă peste părău, care părău se cheama Bucureștioară, pănă în Alexe dorobanțul."

În 1699 este emis un alt document în care apare numele pârâului. Este vorba de actul de vânzare-cumpărare dintre Constantin, fiul preotului Nica și cumnatul său Petru abagiul pentru un loc de casă "care merge în lung până în Bucurișteaca și în lat până în gardul mănăstirii Stelea."

Strada Stelea Spătarul

Detaliu Casa Breslelor

Stelea Spătarul

Traseul probabil pe segmentul Răsvan - Calea Călărași

Harta Bucureștiului la 1900 - am subliniat străzile Stelea Spătarul și Lucaci (azi segmentul cuprins între Calea Călărașilor și Bd-ul Mircea Vodă este complet modificat și leagă Hristo Botev de Matei Basarab). După ce trecea de Stelea Spătarul, Bucureștioara traversa mahalaua Lucaci

Strada Radu Calomfirescu

Stelea Spătarul colț cu Radu Calomfirescu. Cladirea din prim plan este celebra Casă cu geamuri bombate construită în 1861.

Pe Stelea Spătarul la numerele 9-15, în apropiere de intersecția cu Hristo Botev, apele pluviale care se infiltrează în vechiul șanț al Bucureștioarei cauza până nu demult surparea străzii. Nisipul și pământul erau duse la vale producând goluri subterane.

La sud de Calea Călărași.

De aici mai departe curgea prin mahalalele Lucaci și Udricani "pe dinaintea caselor sărdarului Marco care au fost ale răposatului dvornic Grădișteanu, apoi la vale pe lângă casele spătarului Mimăcaru și pe dinaintea caselor răposatului Costea și prin mahalaua Olteni și strada Labirint (ulița lui Vasilachi) se îndrepta spre jitnița domnească (depozitul de cereale al curții domnești)." În continuare trecea ulița dinspre mahalaua Tabaci și la vale pe lângă casele paharnicului Nicolache se vărsa în Dâmbovița în apropierea fostului Institul Medico Legal, vis-a-vis de mănăstirea Radu Vodă.

Planul cadastral al zonei Unirii - Sf. Vineri (1984) Am încercuit locația fostului Institut Medico-Legal și al mănăstirii Radu Vodă unde se presupune că se vărsa Bucureștioara în Dâmbovița

Vechiul Institut Medico Legal (locația actuală a Bibliotecii Naționale din Piața Unirii)

Locația vechiului Institut Medico-Legal (Morga)

În prezent întreg perimetrul cuprins între Calea Călărași și Radu Voda este de nerecunocut, distrus de regimul comunist în proporție de 90% în anii 80. Configurația străzilor se mai păstrează doar în cazul strazilor Iuliu Barasch, Olteni și Cluceru Udricani.

Traseul probabil al Bucureștioarei pe ultima porțiune înainte de vărsarea în Dambovița. G. Potra menționa în cartea "Bucureștii de Ieri" că înainte de vărsare, parcurgea în jur de 2 km și jumătate în linie dreaptă deși posibilitatea ca un pârâu neregularizat precum Bucureștioara să străbată orașul în linie dreaptă este foarte mică.

Pe planul lui Borroczyn din 1853 apar bisericile Sf. Nicolae Udricani pe lângă care trecea Bucureștioara și Radu Vodă, unde se presupune că se vărsa.

Cursul Dâmboviței la nord de mănăstirea Radu Vodă era evident altul decât cel de astăzi. Privind poziționarea celor două biserici concluzionăm că actuala Bibliotecă Națională este poziționată la sud de cotul râului în partea dreapta jos a fragmentului de plan și dacă s-ar fi păstrat cursul de atunci al Dâmboviței s-ar fi aflat pe malul drept.

Dâmbovița în dreptul bisericii Bucur, în fundal turlele bisericii Sf. Troiță Radu Vodă

Internatul Teologic la 1900

Bisericuța Bucur

Mănăstirea Radu Vodă

Clopotnița mănăstirii Radu Vodă

Internatul

Acum că am identificat (corect sper) traseul Bucureștioarei, să vedem motivele care au generat aversiunea bucureștenilor față de "Căcaina" și au condus într-un final la secarea ei.

Trecând prin mahalalele Scaune, Săpunari, Pescari, denumite conform îndeletnicirilor negustorilor care aveau deschise prăvălii acolo, pârâul era transformat în canal colector și deseori se colmata modificându-și cursul. Nu era mare supriză ca fiind vecin cu Bucureștioara să te trezești cu resturi de animale în bătătură sau chiar să-ți fie inundată casa. În plus, modificările aduse de orășeni proprietăților îngustau albia astfel că la începutul secolului XIX era complet astupată de la Scaune și până la vărsare. Rolul de canal colector al mizeriilor și apelor pluviale era crucial primăvara după topirea zăpezilor sau în urma ploilor torențiale când apele inundau adesea curțile, canalizarea fiind un vis mult prea frumos pentru bucureșteni în acea perioadă. În 1814, locuitorii din mahalaua Scaune se plâng domnitorului Caragea rugându-l să destupe șanțul prin care curgea Căcaina. Pe str. Radu Calomfirescu riveranii spuneau că "s-au vărsat apa pă acea uliță încât au înecat-o cu totul, nemaiputând trece nici cu carul, nici călare, nici pe jos".

Lucrarea a fost începută în timpul lui Caragea și a fost definitivată parțial, în mahalaua Icoanei, pe ulița Pescăria Veche (Florescu), pe podul Târgului de Afară (Moșilor) și în apropiera cârciumii lui Theodosie Vrana, fiind abandonată chiar pe ultimul segment din apropierea Dâmboviței. Motivul: revoluția de la 1821 și ocuparea Principatelor de către armatele rusești.

În 1824 lui Grigore Ghica îi este înaintată o anafora prin care se arată că mai înainte fuseseră făcute șanțuri podite pe fund și lateral, având pe alocuri punți de trecere. Șanțul trebuia să fie întreținut de riverani.

În momentul în care Constantin Bălăceanu își vinde proprietățile din mahalaua Pescăriei, cumpărătorii, Costea și Nicolae Saigiu, precum și Matache Clucerescu, au astupat șanțul înălțând locul, spre disperarea celorlalți locuitori. Ca urmare a acestor fapte, boierii orânduiți de domnitor să cerceteze situația au decis că mahalagii să refacă șanțul pe ulițele Scaune, Târgului Cucului, Cojocari, Cavafi, "să fie larg și adânc ca de șase palme (1 metru și jumătate) și podit pă de lături, deasupra să aibă capace cât să poată intra omul pă dedesupt să-l rănească (rânească - sa-l curețe)."

În 1825 locuitorii de pe str. Radu Calomfirescu au dus o jalbă domnitorului Grigore Chica și marelui vornic Dimitrie Bibescu plângându-se de inundațiile provocate de colmatarea pârâului Bucureștioara. Dim. Bibescu și inginerii Hartl și Freiwald (i-am menționat și în articolul despre pavaje) iau hotărârea să destupe șanțul pentru ca "nici obștea să pătimească, nici binalele după această uliță să să mai înece". Porțiunea reparată avea să cuprindă "casele stolnicului Grigorașco și pă lângă casele răposatului pitarului Bălan și ale dragomanului Petrache, trecând drumul bisericii Stelii de-a curmezișul și păn grădina polcovnicului Zamfir, și trecând drumul ce vine după ulița Sfintei Vineri de-a curmezișul și prin grădina și curtea lui Velicu băcanu până în drumul uliții ce merge spre mahalaua Lucaci și dă aici înainte până în apa Dâmboviții."

Executarea lucrării trebuia înfăptuită în termen de 10 zile, șanțul trebuia ghizduit cu scânduri groase și realizat pe linia mătcii vechi. Mâna de lucru provenea atât din rândul localnicilor care trebuiau să plătească din buzunarul propriu în eventualitatea depășirii termenului de 10 zile cât și din salahori tocmiți din timp.

Așa cum era de așteptat, lucrările depășesc termenul, iar marii boieri cer domnitorului să oblige proprietarii de case și neguțătorii cavafi, cojocari, rachieri din mahalalele Scaune Vechi, Pescărie, Târgul Cucului, Sărării și Olării să contribuie cu bani "după starea și puterea lor, ca unii ce să mântuiesc prin mijlocul acesta de înnecăciunile ce le pricinuiesc această apă caselor și magaziilor și pivnițelor lor, nefiind cu cuvință ca să răspunză toată acea cheltuială numai mahalagii cei de la vale, dă vreme că acest folos privește mai mult în partea lor, avînd hanuri cu pivnițe și magazii unde își pun vinuri și mărfuri spre alișveriș".

Pavarea străzilor a dus la astuparea treptată a pârâului care o vreme a curs probabil prin canalizarea nou construită sau prin savacuri. În 1832 Bucureștioara era menționată de un ofițer al generalului Kiseleff care considera că numele orașului origina din numele pârâului. E și una din ultimele informații scrise despre Căcaina, care a disparut aproape complet după incendiul din 1847 când străzile au fost modificate și realiniate.

În 1873, primăria asanează balta Icoanei, iar Bucureștioara a dispărut pentru totdeauna.

Asilul Elena Domna

2010-12-13T21:07:00.002+02:00

"Este situat pe una din cele mai frumose positiuni din imprejurimile Capitalei, pe colina Cotrocenilor la o departare de un chilometru, spre miada-di de palatul Regal.

Initiativa infiintarei Asilului, se datoresce marinimiei Pricipesei Elena Domna, soria reposatului Domnitor Alexandru Ion i Cuza; insa terminarea si definitiva lui complectare in forma si organisatiunea sa actuala, se datoresce inaltei solicitudini a Mariei Sale Domnei si Regine Elisabeta; ca drept recunoscinta, s'au scris cu litere de aur pe frontispiciul frumosei cladiri, numele Marielor Lor."

"Asta-di Dumin'ca la 29 ale lunei Iuliu anul 1862 in dilele Mariei sele Alexandru Ion I Domnitorul Principatelor unite si ale Mariei Sale Domnei Elena, s'a pus piatra fundamentala a Institutului copiilor gasiti de sub patronagiul Mariei Selle Domna numit Asyl Elena Domna, fiind ministru presedinte al Consiliului Nicolae Cretulescu, al Afacerilor Streine si de Stat, principele Alexandru Cantacusin, al Cultelor si Instructiunii Publice Nicolae Racovita si Inspectore general al servicului sanitar, Doctor Carol Davila.

Tote acestea s'au pus intr'o cutie de arama, s'au pecetuit indata cu plumb. In procesul-verbal au avut onoarea a fi invitati ca sa subsemneze E.E.L.L.D.D. ministri, Cuviosia Sa Par. Calist, cei mai betrani dintre archimandritii administratori ai Manastirei Cotroceni si d. director al administratiunei sanitare.

Dupa indeplinirea formalitatilor, M.S. Domna, insotita de M.S. Domnitorul s'a coborat in santier; acolo Principesa Domnitore a primit din mainile mesterului architect un sort, simbol al operei laboriose si caritabile caruia voiesce a se consacra; a incins apoi acest sort de panza fina brodat de terancele de la Cotroceni. Cutia de arama continend procesul au fost introduse in piatra preparata si facuta ast-fel cum sa primeasca o alta piatra care s'o inchida si prin ajutorul unei mistrii de argint M. Sa a intins pe la inchieturi cimentul care pecetluesce pentru tot-de-a-una, punerea celei d'entaiu pietre la Asilu copiilor gasiti.

Dupa dorinta exprimata de archimandritii manastirei Cotroceni, M.S. Domna a hotarat ca mistria sa se pastreze in Museul National.

Partea oficiala a ceremoniei era terminata."

"Cel anteiu care a inceput sa adune copii gasiti si orfani a fost Dr. Davila, care a fost ca director si supraveghetor pana la mortea sa. Primul local al Asilului unde s'au adunat copii, a fost mai intaiu in casele socrei sele Sultana Marsil asta-di proprietatea Eforiei spitalelor civile de langa primaria Capitalei. (...)

In acest timp more prima sotie a D-rului Davila, Maria nascuta Marsil si sa casatoresce cu Ana Racovita din familia Golescilor. Atunci se stramuta Asilul din casele Sultanei Marsil, in casele sale proprii, de pe colina de langa palatul Cotroceni. Acesta casa cu locul incongiurator a fost al familiei Racovita, luat cu embatic de la manstirea Cotroceni. De aici incolo, copiii sunt ingrijit de D-na Ana Davila, in calitate de directore a institutului. Acesta directore fara salariu este pentru copii mama, in adevaratul inteles al cuventului; (...)

Ana Davila a fost otravita fara voe, luand in loc de chinina, stricnina, la 13(25) ianuarie 1874. Ea este inmormentata pe colina de langa Asil. Memoria ii va remane nestersa pentru copile, care supraveghiaza asupra lor din locul de fericire unde este mutata."

"In anul 1875 luna februarie, eforia spitalelor civile cere sa ii lase ei purtarea de grije asupra Asilului si in genere asupra copiilor saraci si guvernul, firesce, se bucura ca pote sa scape de acesta sarcina. (...) Sa termina aripa stanga a Asilului sa didesce atat bucatariile ca si spalatoriile lipite de acesta aripa si sa incepe plantatiunile din gradina Asilului. Tot atunci sa creaza o clasa normala, cor vocal, desemnul. Conform dorintei generosei fondatore, in tomna anului 1865 afara de copilele luate de pe la doici, s'a mai primit in Asil, orfani din parinti saraci, copile din parinti infirmi, ori de ale vechilor functionari publici mai ales din capitala si copile de preoti si invetatori, cu familii grele."

"In acest timp, edificiul Asilului nu era inca complect terminat, caci 'i lipsia o mica biserica unde copilele sa pota merge spre a se inchina in dilele de Duminic si serbatori si a se edifica in credinta stramosesca.

M.S. Domna Elisabeta visiteaza institutul cu de amanuntul si se convinge de lipsurile si scaderile lui si, ca si M.S. Elena Domna, ia nobila initiativa de a deschide o lista de subscriptiune pentru facerea unei Capele si se inscrie in fruntea listei cu 12.000 lei"

"Donatiunile contribuie puternic la desvoltarea acestei frumose institutiuni, care ia proportiuni colosale asa in cat s'a simtit necesitate ca scolele: primara, normal, profesionala si de menagiu, care erau concentrare in acelasi local devenit in timpurile din urma cu tot insuficient, sa se desparte in sectiuni cu o administratiune fie-care a-parte, ceea ce sa si face.

Acesta despartire reclama noui cladiri: In anul 1895 - 96 sa construesce un sir de cladiri in partea apusana a vechei cladiri si in care sa muta sectiunea normala. In partea rasaritena sa construessce tot in acelasi an un alt sir de cladiri pentru scolele: primare si profesionale. Pentru scola de menagiu, ne fiind locul destul de incapator de o cam data ramane atasat tot pe langa sectiunea profesorala pana la 1900 cand se stramuta intr'o casa inchiriata in oras."

"Scola profesionala s'a infiintat pentru elevele care n'aveau aplicare pentru carte. Inca de la infiintarea Asilului sa creiase pe langa dansul un atelier de cate-va meserii cu scopul bine definit ca sa invete - copii si copilele caci la inceput Asilul a fost mixt - cate o meserie; iar ca hainele elevelor sa fie confectionate aici, ocupatiunele principale ale elevelor au fost mai cu sema in bransele croitoriei si tesatoriei si cele relative la trebuintele casnice. Inainte de a se infiinta scola profesionala propriu disa, fetele lucrau lucruri de comanda si in special tesiau panza. (...)

Atelierele de tesatorie erau instalate in baracele, unde fusese spitalul militar Rusesc. La 29 Maiu 1882 atelierul de tesatorie se stramuta de la barace in barace construita expres langa casa intendentului de adi, care a costat 2115, lei 10 bani.(...)

A existat in Asil un fel de scola normala inferiora, pentru copilele ce aveau aplicare la invetatura. In anul 1881, Octombre, se infiinteza scola Normala Superiora, pentru formarea invetatorelor si institutorelor. Infiintarea ei s'a facut tocmai pe principiul enuntat mai sus, ca sa li se dea elevelor ocasiunea a'si incerca talentele in tote ocupatiunile potrivite firei femeesci. Cursul este de 6 ani, si pe langa care se infiinteza si o gradina de copii.(...)

Comitetul diriginte al scolei, comite imprudenta de a transforma in parte programul scolei Profesionale, in cel al Normalei si Ministerului Cultelor, cu adresa No. 14320, din 8 Octombre 1881, aproba transformarea in parte a programei scolei profesionale, in scola de invetatore. (...) Asilul va deveni prima scoala de lux in tara."

"Asilul se imparte in 1883 in sase sectiuni si anume:

I) Scola pregatitore sau froebeliana, care avea 31 eleve interne si 3 externe, copile care n'au trecut inca varsta de 7 ani.

II) Scola primara cu patru clase, cu 186 eleve interne si 7 externe.

III) Scola pedagogica in care se pregatesc elevele pentr cariera de invetatore, infiintat in anul 1883, trei clase cu 64 eleve interne, insa pentru anul 1885, urma sa fie considerate drept clase divisionare ale scolei Normale divisionare.

IV) Scola Normala secundara, curs de 6 ani, in care elevele se pregateau pentru cariera de institutore urbane ori la scoli secundare, cu totul 129 eleve interne si 7 externe, intre care 14 in clasa a V-a si 9 in clasa a VI-a."

"In anul 1882 Asilul trece de sub administratiunea Eforiei Spitalelor Civile sub cea a Ministerului Cultelor, consecinta se vede imediat. Ministerul de acum inainte numesce pe profesori conform legei invetamentului secundar si nu se mai recutau profesorii ca in timpul eforatului, recrutare, care dupa cum am spus ramanea ideala in analele invetamentului romanesc. Ministerul Cultelor cel dintaiu lucru care il face este ca desfinteza scola centrala de fete si urma firesce acum ca copilele bursiere solvente si semi solvente sa vina a'si continua cursurile la Asil; asa in cat, de acum inainte Asilul va deveni o scola de lux de prima ordine, luand o desvoltare neasceptata dar prin acest fapt Asilul este abatut de la adeverata lui menire.

Pentru aceste motive Ministerul Cultelor a trebuit sa faca noui cladiri pe langa localul asilului, asa ca in anii 1895/1896 construesce de ambele parti ale asilului si anume in partea apusena o cladire compusa din 17 camere cum si alte dependinti in care sa stramuta scola normala, iar pe langa vechea cladire sa mai construesce ina un alt numer tot asa de mare in care reman sectiunea primara si profesionala."

(Fragmente din cartea - G.M. Ionescu - Istoria Cotrocenilor, Lupescilor si Grozavescilor, Bucuresti 1902)

Azilul a fost mentinut pana in 1948, cand a fost desfiintat si capela inchisa. De atunci in cladirile azilului au functionat pe rand Institutul Pedagogic, unele sectii ale UNIBUC, iar in prezent Institutul de Cercetari pentru Epurarea Apelor Reziduale.

FOTO Bulevardul Eroilor si imprejurimile, 2 epoci, 2 perspective (UPDATE)

2010-12-02T14:32:00.002+02:00

Am gasit de curand pe situl Getty Images cateva instantanee luate in 1940 de pe cladirea Academiei Militare de catre Margaret Bourke-White pentru Time&Life Pictures.

Perspectiva asupra Bulevardului Eroilor, lipsit de blocuri, pe atunci denumit Bulevardul Calinderu.

Perspectiva asupra strazilor M. Petrini si Dr. Toma Ionescu

Fotografia a fost luata de pe acoperisul Academiei, la fel ca si in prima fotografie, blocurile lipsesc, in 1940 intersectia strazilor Petrini si Ionescu formand o adevarata piata secundara, ca o continuare a esplanadei din fata Academiei. In dreapta apare in prim plan vila Mimi, cu cei doi lei impunatori de la intrare. Scarile din fata vilei care fac legatura intre strazile Prof. Rainer si Dr. Grigore Romniceanu nu fusesera construite.

Perspectiva asupra strazilor Demosthene, Felicia Racovita si Ana Davila

Prin bunavointa lui Armyuser m-am ales si cu o harta a zonei din 1943 (mari diferente nu-s: numele celor doua mari bulevarde si stadionul Progresul care nu aparuse inca).

Si in final o poza luata in perioada anilor '60-'70. Bulevardul fusese resistematizat, au aparut fantanile din fata Academiei si s-a deschis traficul pe axul central.

Sfarsit de noiembrie

2010-11-30T11:09:00.002+02:00

Kronstadt Überblick

2010-11-29T16:08:00.001+02:00

Infrastructura "rutiera" bucuresteana, de la podul de pamant la piatra cubica

2010-11-24T00:22:00.001+02:00

Un laitmotiv al nemultumirilor bucurestenilor este, evident, starea "impecabila" a strazilor, bulevardelor, soselelor etc. Recent, asfaltarea bulevardului Aviatorilor a iscat discutii aprinse atragand atat contestatari, adeptii pietrei cubice, cat si suporteri, fani inraiti ai asfaltului. Subiectul nu este nicidecum unul nou, ba chiar este vechi de ...secole.

Nu intram in detalii privind sistematizarea defectuoasa a orasului care l-a mentinut vreo 3 secole si jumatate la stadiul de sat "ceva mai mare" si nici a retelei de strazi, mai precis ulite si fundaturi ce incropeau o tesatura pestrita de mahalale, manastiri, conace, mori, gradini, vii, iazuri, balti si caravanseraiuri.

Ce ne intereseaza, miezul problemei ca sa-i spunem asa, este insasi elementul primordial al discordiei multi-centenare, materia prima cu care edilii, fie ei pargari, dregatori domnesti sau primari, au transformat ulitele in strazi circulabile la "standarde europene", pastrand proportiile.

Mahalaua Calicilor

PAMANTUL

Prima tehnica damboviteana de pavare a ulitelor a fost batatorirea pamantului cu maiul, iar cand pardalnicele ploi ingreunau viata oamenilor, baltoacele si gropile sapate de rotile carelor in noroaie erau acoperite cu moloz, nisip sau mai mult pamant. Nivelul ulitelor crestea constant, astfel unele case ajungeau sub nivelul strazii. Bisericile precum biserica Doamnei sunt un exemplu al acestui fenomen.

Drumari

LEMNUL

Desigur am auzit de multe ori de sintagma "Pod", Podul Mogosoaiei, Podul de pamant, Podul Targului de Afara, Podul Calicilor si alte "poduri" mai mult sau mai putin cunoscute.

Termenul de "pod", desemnand o strada sau sosea pavata, a luat nastere in urma primelor lucrari edilitare intreprinse pe malul Dambovitei, atunci cand autoritatile oripilate de starea jalnica a orasului in urma ploilor de primavara sau toamna, in urma dezghetului si a inundatiilor au hotarat sa remedieze problema...in felul lor caracteristic. Daca in urma cu 2 milenii romanii isi pavau strazile impecabil cu piatra cubica, dainuind fara probleme pana in zilele noastre, in Bucurestii secolului XVI-XVII ulitele erau pavate cu...nuiele (Podul de Nuiele din mahalaua Trambitasilor adunata in jurul manastirii Sf. Ion cel Mare- actuala zona din jurul Palatului CEC, intre Zlatari si fosta manastire Sarindar), cu pamant batut cu maiul, amestecat cu pietris, moloz, caramida pisata, cenusa (Podul de Pamant - azi Calea Plevnei) si culmea tehnologiei medievale din Tara Romaneasca, barna de lemn (Podul Mogosoaiei este cel mai reprezentativ in acest sens). In ceea ce priveste pavarea cu nuiele sau paie a ulitelor, un caz concret il reprezinta venirea la tron al lui Nicolae Mavrogheni, care speriat de starea jalnica a strazilor, cere locuitorilor, prin intermediul marelui aga (!), sa-si repare strazile si sa le aduca la stara initiala. Aceasta insemna punerea de podine, iar in mahalalele pe unde sunt facute "cu tufa si cu paie, sa le repare cu de acestea".

una din celebrele schite ale lui Amedeo Preziosi reprezentand Piata Mare, actuala Piata a Unirii

Pavajul de lemn se facea din barne groase de stejar, numite podini, lungi cat latimea drumului, deci in jur de 8 metri si groase de 25-30 de centimetri. Ele erau asezate transversal pe doua talpi groase, tot de stejar denumite ursi, cate una de fiecare parte a drumului. Intre cele doua talpi se sapa un sant adanc denumit savac prin care se scurgea apa de ploaie si zoaiele aruncate de gospodine. Savacul nu facea intotdeauna fata apelor pluviale cat si mizeriilor acumulate , unii calatori straini fiind mirati de solutia aleasa pentru pavarea strazilor. La trecerea trasurilor sau carelor, pe langa huruitul infernal, datorita apei murdare ce tasnea de sub pavaj, peretii caselor dinspre ulite erau mereu stropiti pana deasupra ferestrelor. Contruirea pavajelor mergea pana in peretii caselor, nu existau trotuare, iar unde erau locuri virane, se faceau parapeti sau parmalacuri care sa impiedice caderea oamenilor si carelor. Th. Thornton observa in 1807 ca "risipa unei lemnarii atat de fine, care trebuie inlocuita prin tot orasul la cinci sau sase ani, nu poate fi indreptatita de nicio nevoie". Tot el releva cum autoritatile inoculeaza locuitorilor ideea ca solul nisipos este nepotrivit pentru un pavaj din piatra de rau sau piatra cioplita. In 1825, rusul Iakovenko descrie Podul Mogosoaiei: "pavat cu piatra, pe cand mai inainte, ca mai toate ulitele, era podit cu lemn si trunchiuri de copaci ce erau si scumpe si netrainice si impovoratoare pentru locuitori".

Lemnul era o sursa ieftina de materie prima, sesul si dealurile Tarii Romanesti fiind acoperite de paduri seculare, iar risipa nu putea fi invocata de nimeni.

Podinile si ursii se aduceau de obicei pe apa, pe Dambovita sau Arges, alteori se transportau cu carele sau tanjalele. Anumite sate din Dambovita si Vlasca aveau obligatia de a transporta si monta podinile beneficiind in schimb de un regim fiscal avantajos. Existau totodata si cei care faceau "cisla", munca voluntara obligatorie si care se ocupau cu fasonarea si transportul lemnelor. In 1793, mitropolitul Filaret, banul Dumitrache si vornicul Scarlat Greceanu cer domnului Alexandru Moruzi sa scuteasca "de toate podvezile si angariile" pe locuitorii satelor Baleni si Slobozia din Dambovita, precum si pe cei din Netezesti din Ilfov, "care sunt cu neaparata trebuinta pentru aducerea podinilor". Materialul uzat, inlocuit, era folosit pentru podirea ulitelor secundare. In 1784 domnul Mihail Sutu da ordin, la 6 martie, ca "podinile vechi si ursii ce se scot de la Podul Mogosoaiei, care se lucreaza nou" sa se foloseasca la prelungirea "podisorului dintre "podul cel mare al Calicilor" si poarta stolnicului Falcoianul" pana la poarta manastirii Sf. Ecaterina.

Cea mai veche mentiune despre podurile Bucurestilor este din 1574, din vremea lui Alexandru Oaie Seaca. Pierre Lescalopier relata ca pavajul era din trunchiuri de arbori, "le pave de la ville est de troncs d'arbres). Podurile cele mai importante au fost Podul Ulitii cei Mari sau al Mogosoaiei, Podul cel Mare (Podul Serban-Voda sau Beilicului), Podul Calicilor sau Calitei (Calea Rahovei), Podul Targului de Afara (Calea Mosilor) si Podul de Pamant.

Casa Procopoaiei" pe Podul de Pamant (Calea Plevnei) 1849 (foto C.P. de Szathmary)

George Potra a dedicat o mare parte a lucrarii sale "Bucurestii de ieri" aspectelor edilitar urbanistice ale orasului secolelor XVII-XVIII. Din cartea sa aflam ca la jumatate de secol dupa vizita lui Lescalopier, la inceputul domniei lui Matei Basarab, in 25 aprilie 1635 este mentionat un anume Oprea podarul, locuitor in Bucuresti, fapt ce atesta existenta acestui mestesug.

Primul pod de lemn realizat cu barne de stejar transversale a fost Podul Mogosoaiei, in 1692, desi anumiti cercetatori o dateaza ceva mai tarziu intre anii 1709-1711, la ordinul lui Constantin Brancoveanu, care peste 3 ani isi inaugura palatul de la Mogosoaia (interesul poarta fesul)...si cam avea avea nevoie de o cale de acces spre resedinta. Patru poduri care porneau de la Curtea Veche cadeau in grija Sfatului orasenesc si erau intretinute cu bani ce proveneau de la visteria statului:Mogosoaiei, Targului de Afara, Calicilor si de Pamant. Restul ulitelor erau intretinute de riverani si aratau intocmai statutului acestora.

Alexandru Ipsilanti (1774-1782) infiinteaza "vel-vornicia obstirilor" care se ocupa de problemele edilitare, inclusiv pavarea, intretinerea si curatenia strazilor.Urmasul sau, Nicolae Caragea (1782-1783) infiinteaza "vornicia podurilor" finantata din taxele puse carelor ce intrau in oras.

Pavarea unei strazi incepea cu demersurile birocratice, astfel: marele aga ii prezenta domnului situatia ulitelor printr-o anafora. Voievodul dadea ordin boierilor sa vina cu propuneri (?!?). Marii boieri oranduiau boierii epitropi ai drumurilor sa porunceasca "polcovnicului za pod" sa aproximeze cheltuielile necesare si cantitatea de material. Totodata trebuia sa calculeze sumele ce trebuiau colectate de la hanurile si manastirile care aveau sa beneficieze de accesul direct la o strada proaspat pavata. Intr-un final domnitorul poruncea marelui aga sa stranga banii si sa-i dea bataie.

In timpul ocupatiei austriece, in 1790, feldmaresalul Enzenberg da ordin Eforiei Podurilor sa se repare strazile, insa datorita situatiei finaciare dificile si a faptului ca in timpul iernii soldatii austrieci arsesera toate podinile ce urmau a fi folosite la pavare, lucrarile intarzie. Boierii mai cer de asemenea repunerea in functie a logofatului Stoica polcovnicul, "om vrednic, cercat si credincios la toate trebile epitropiei". Din documentele vremii aflam ca ulita care incepea de la Hanul Serban Voda si ajungea pana la Curtea Veche (str. Smardan), "este foarte stricata, cat se primejduiesc caii si vitele trecatorilor", acelasi lucru fiind valabil si in cazul podului de peste Dambovita care lega Curtea Veche de locuinta ministrului Erbet.

Recent, in urma sapaturilor arheologice care au precedat reabilitarea strazii Smardan au fost descoperite fragmente din vechiul pavaj al orasului. Au fost descoperite doua niveluri de pavaje din lemn, aflate la o diferenta de nivel de aproximativ 40 cm. Nivelul superior a fost surprins pe suprafete restranse, in schimb, cel situat mai jos poate fi reconstituit pe o lungime de aprox. 30m. Zona carosabila propriu-zisa, realizata din dulapi de lemn de aprox. 20x10 cm (podine -barne) era asezata pe barne cu sectiune patrata de aprox cca. 15/20 cm (ursi). Acolo unde terenul nu era ferm, barnele longitudinale erau asezate pe pari verticali circulari cu diametrul de max. 20 cm. Primul pod conservat contine elementele de podire si barnele longitudinale ale unei reparatii care suprapune direct elementele degradate.

Dificultatile de ordin logistic nu intarzie sa apara. In 1793, 20 de tarani podari din satul Postavari se plang ca dupa intelegerea scrisa cu medelnicerul Stefan Vilara si cu vistierul Gheorghe au facut pavajul pe ulita de mergea de la casa marelui vornic Moruzi si pana la biserica Coltea, in lungime de 38 stanjeni, la un pret de 5 taleri jumate stanjenul, in total 209 taleri din care nu li s-a platit decat 90 de taleri. Tot in acel an Epitropia avea angajament cu 120 de podari din care sunt disponibili numai 105, restul fiind disparuti sau morti. Locurile lipsa sunt completate cu "aceia ce umbla fara nici un capatai si nestiuti visteriei". Dupa solutionarea problemelor, mitropolitul Filaret si Manolache Brancoveanu cer refacerea pavajului de pe podul Calicilor insa podinarii din Baleni si Slobozia se plang ca nu pot face podinile cerute deoarece stapanii si arendasii mosiilor nu le permit taierea copacilor fara "luminata porunca domneasca"...si mai spunem ca birocratia actuala ne omoara!

Taranii si orasenii nu se prea inghesuiau sa lucreze ca podari datorita conditiilor grele de munca si platii nesatisfacatoare. Pentru a atrage lumea, Eforia cere domnului aprobare pentru scutire de anumite dajdii. In 1794, Scarlat Greceanu angajeaza pe un anume sarb Dragnea care cere pecete si sa fie trecut in catastiful Vistieriei daca Eforia dorea sa beneficieze de serviciile sale. Cererea este aprobata si are efectul scontat in randul podarilor, oamenii din aceasta categorie fiind "mult mai trebuinciosi decat alte bresle, fiind oameni cu mestesug de pod, la lucrul lemnului, dara nu ca alte bresle ce slujesc numai cu batul in mana".

Biserica Doamnei si Casa Greceanu

Repararea podurilor sau constructia unora noi suferea totdeauna mari intarzieri, prin neaducerea la timp a materialului lemnos si din cauza lipsei lucratorilor. Pana se repara pavajul unei strazi se strica un altul sau mai multe, asa ca orasul n-a avut niciodata un pavaj multumitor, mai ales in epoca fanariota.

Constantin Hangerli (1797-1799) constata ca ajunsese la fundul sacului in momentul in care Matei Falcoianu, ispravnicul orasului ii aduce la cunostinta despre penuria de material lemnos si incapacitatea de plata a locuitorilor. Solutia a venit de la cheresteaua care prisosea la constructia caselor domnesti si de la "cutia de milostenie", cu toate ca anumite personalitati ale epocii precum clucereasa Maria Petrescu, medelnicerul Stefani, Anica Villara si beizadelele paharnicului Grigore Romanit au beneficiat de lucrari de "pavare" a ulitei din fata casei gratis. Evident nu intrau in categoria mai sus mentionata asa cum nu intrau nici o seama de hanuri si manastiri care se dadeau de ceasul mortii cand venea vorba de repararea ulitelor. Rezultatul era o Epitropie saraca ce nu-si permitea nici macar salariile celor cativa tarani care munceau din greu pentru binele altora. In 1800 Ion Florescu, marele vornic al obstirilor, prezinta situatia taranilor din Ulmeni care nu fusesera platiti in urma lucrarilor prestate cu cei 1314 taleri cuveniti. Alexandru Moruzi da ordin Epitropiei sa scoata banii din piatra seaca si sa plateasca oamenii, iar un an mai tarziu porunceste sa fie curatate toate santurile de sub podini si pune la dispozitia oamenilor 10 care cu boi precum si parnaiasi din arestul Agiei si Spatariei care sa care noroiul si resturile menajere adunate.

Mihai Sutu inlocuieste Epitropia cu Epistasia podurilor alcatuita din trei membri, condusa de Stoica Urlateanu si ticluieste un plan viclean de a sustrage talerii din buzunarele betivilor taxand tescovina ce va fi adusa in Bucuresti, urmata apoi de taxa pe vin si pe bauturi spirtoase. Ori ce le trebuia consumatorilor de alcool podini de lemn cand ei preferau sa doarma prin santuri.

Licoarea magica nu era suficienta pentru a umple vistieria Epistasiei asa ca fiecare functionar public urma sa renunte la cate o para din leafa pentru binele obstesc. Se pare insa ca paralele s-au scurs, ca si acum, in buzunarele potrivite, mai precis in cele ale lui Radu Golescu, Iordache Slatineanu, Constantin Stirbei, Stoica Urlateanu, Grigore Romanit sau Filip de Lens, adica toti cei care au condus pe rand Epitropia si Epistasia.

In 1802 era randul lui Constantin Ipsilanti sa toceasca tronul Tarii Romanesti si nu se cadea ca noul domn sa-si rupa gleznele in gropile de pe Podul Serban Voda, acest Champes Elysee al domnilor fanarioti proaspat inscaunati. Se da asadar ordin de reparatie al podului...in masura posibilitatilor, cu podini, tufa si moloz...desigur.

G. Potra scria ca "din timpul domniei lui C. Ipsilanti avem doua informatii foarte interesante. Una din care se vede ca problema poditului strazilor este o chestiune care obliga pe anumiti oameni sa creada ca dand o suma de bani pentru acest lucru isi gasesc o ispasire a greselilor din timpul vietii lor. Asa este cazul negutatorului Panait Gheorghiu care, prin testament, lasa o suma importanta pentru pavarea Podului de Pamant." Tot Potra descria situatia din timpul domniei lui Gheorghe Caragea: "desi Podul Mogosoaiei s-a facut de curand din nou (1816), el s-a stricat foarte repede, din doua motive: intai fiindca Podul Colentinei si Podul Targului de Afara s-au darapanat cu totul, incat cu neputinta este a mai trece care pa ele. Din aceasta cauza, cei care mergeau pe acele poduri, cu poveri grele, acum intra si ies din oras numai pe podul Mogosoaiei, stricandu-l. In al doilea rand, podinile pe podul Mogosoaiei au fost puse gresit, in lungul drumului si nu in latimea lui, din care cauza se strica prea repede." Suna cunoscut?

In timpul domniilor lui Alexandru Sutu, in special in cea de-a doua (1818-1821) divanul domnesc propune ca cele sase judete din jurul Bucurestiului sa contribuie la repararea ulitelor, iar lemnul necesar sa fie taiat din padurile manastiresti, "fiindca pentru aceea sint manastirile inchinate de ctitori, ca sa ajutoreze acest fel de faceri de bine".

Inchei acest capitol cu focul din 1823 care distruge pavajul Podului Serban Voda, iar cei sapte boieri ai Casei Podurilor (Epitropia reloaded), Constantin Cretulescu, Istrate Cretulescu, Scarlat Gradisteanu, Dimitrie Bibescu, Barbu Vacarescu, Constantin Balaceanu si Ion Stirbei ofera o mostra de virtuozitate inginereasca. Ei propun ca pavajul sa fie facut cu podine care sa aiba toate fetele crosimea unei palme domnesti si fiecare sa fie bine "barduita pa ata". Sa se scoata de sub vechiul pavaj tot noroiul si "pamantul cel umblat, ca sa ramaie numai pamant sanatos". Umplutura sa fie facuta cu pamant galben bine batut cu maiul " ca sa se intareasca, a nu ramanea afanat sa sa lase podinile in jos si sa sa scobardeze". Podinile sa fie bine incheiate, cu legatura, si "prinse cu cuie tapene si groase pa amandoua marginile podului, ca sa nu sa salte podinile". Podirea sa se faca dupa "mestesugul ingineresc" si sa i se faca scoborasuri la cele sapte locuri indicate, ca atunci cand ploua sa se scurga apa repede sa nu stea baltita deasupra.

PIATRA

In timpul revolutiei din 1821, boierii si negustorii refugiati la Brasov observa solutia aleasa de brasoveni pentru pavarea strazilor. Piatra! Acest obiect magic care privase bucurestenii de o viata cat de cat decenta timp de aproape 3 secole. Grigore IV Ghica prelungeste un contract mai vechi cu doi antreprenori dubiosi, pseudo-inginerul Ion Freiwald si un oarecarearhitect (Hartel) Harting si decide sa pietruiasca cele patru mari artere ale orasului plus podul din Curtea Veche de la poarta de sus pana la cea de jos, precum si construirea podurilor Beilicului, Calitei si Zlatari peste Dambovita si unul peste Colentina, langa Plumbuita. Punctele contractului incheiat cu cei doi prevedeau:

- nivelarea terenului, umplandu-se locurile cele mai joase sau sapandu-se cele ridicate

- saparea pamantului putred, pana se va da de pamant viu

- in locul pamantului nefolositor si dus in diferite parti, in afara de oras, se va aduce pamant galben care se va bate bine cu maiul

- apoi se va pune nisip si moloz cat va fi necesar

- dupa aceea se va face caldaramul de piatra

- in toata lungimea pavajului se va face canal de zid, dedesubtul caldaramului, adanc de 6 - 8 palme si lat de 4 - 6 palme, cu bolta solida deasupra, de caramida.

- apa rezultata din ploi vor face sa se scurga in Dambovita sau in diferite locuri spre a nu se face stricaciune si paguba celor cu casele dimprejur

- la capetele celor patru poduri, vor face in continuare sosele de sase stanjeni latime, asternute cu pietris

- in fiecare an vor pava 400-500 stanjeni in lungime

- toata lucrarea se obliga s-o faca in 10 ani, iar daca li se vor da ban mai inainte , se vor sili sa-l faca in 8 ani

- in timpul celor 10 ani, curatatul de noroi sau eventuale stricaciuni de caldaram intra in facerea si cheltuiala lor

- piatra si toate celelalte materiale de care au nevoie, sa fie liberi a le descarca si depozita oriunde vor gasi maidane si curti cu locuri slobode, fara a plati nici o chirie proprietarilor (!)

....etc.

Desigur ca pamantul a fost scos din interiorul orasului, mai exact din perimetrul Curtii Arse, punand in pericol zidurile bisericii neterminate si acesta nu a fost singurul pocinog pricinuit orasului si locuitorilor sai. Depozitarea materialelor in curtile oamenilor nu le-a picat bine acestora din urma care isi inchideau portile si nu dadeau voie muncitorilor sa isi desfasoare activitatea. In 1826 Ghica da ordin marelui spatar sa aduca la cunostinta proprietarilor ca n-au voie sa inchida portile: "Iar cand si dupa aceasta porunca va indrazni vreunul din oamenii stapanilor acelor case ca sa inchiza ziua portile spre zaticnirea caratului pamantului, numaidecat pe acel impotriva urmator sa-l pedepsesti cu bataie in falanga, chiar acolo in fata locului, dinaintea acelei porti."

Grigore IV Ghica

Freiwald paveaza si ulitele mai mici la cererea boierilor, negustorilor sau mahalagiilor, un exemplu fiind podul Coltei, pe traseul sau din sec. XIX - Podul Mogosoaiei - actuala biserica Boteanu - actualul hotel Union - str. Biserica Enei - casele vistierului Hagi Moscu si carvasaraua si hanul Coltei, adica actuala strada Doamnei. Dupa ce definitiveaza lucrarile hop si prima plangere din partea boierului Constantin Sutu, proprietarul actualului Muzeu de istorie si arta a municipiului, care se trezise cu pivnita si gradina inundate de apele scurse de pe ulita nou pietruita. In planul initial apa ar fi trebuit sa se scurga pe actuala strada Ion Ghica spre hanul Serban Voda, pe locul ocupat in prezent de Banca Nationala si de acolo pe Smardan in jos spre Dambovita, numai ca acest element al naturii zglobiu a considerat pivnita boierului Sutu mai atragatoare.

O alta jalba adresata domnitorului de care vornicul Bibescu, supraveghetorul lucrarilor edilitare, vizeaza locuitorii de la marginea orasului care au lasat porcii liberi, trezindu-se cu macadamul ramat si pe deasupra ornat cu "laturi si alte murdalacuri" aruncate tot de acestia, care "pricinuiesc vatamarea sanatatii norodului". Cata civilizatie (!)
Intre 1830 si 1831 au fost pietruiti 4500 stanjeni patrati. Profilul lucrarilor era concav cu scurgerea apelor pe mijloc. Nu existau trotuare sau borduri (inca nu se nascuse Videanu). Dupa 1834, odata cu infiintarea Biroului Pavajelor, profilul va fi convex, pietrele de rau se vor aseza pe un strat de pietris, avand deasupra un invelis de nisip de circa 5 cm grosime. Dupa ce se aranja piatra in muchie, se batea bine cu maiul, apoi se asternea un strat subtire de nisip.

De la 1834, antrepriza pavajului nu se dadea decat acelora care depuneau o garantie de 5 sau 10% din valoarea lucrarilor, plus aratarea printr-un certificat dat de comisia sectorului respectiv, de evaluarea averii mobile si imobile a solicitantului. Licitatiile se faceau prin baterea tobei, iar mai tarziu prin anunturi afisate sau prin publicarea lor in Monitorul Oficial.

In 1835 Vladimir Blaremberg, un belgian stabilit in Muntenia in urma cu 7 ani, colonel in armata tarista, Sef inginer al Statului si Inspector al Domeniilor, propune pavarea cu piatra cubica adusa din Carpati si construirea de trotuare. Logic...nu erau bani.

Lucrarile de pavare incepute de Freiwald si Harting au continuat in timpul generalului Pahlen. Generalul Kiseleff a numit o comisie edilitara pentru supravegherea si controlul lucrarilor, alcatuita din Al. Filipescu, colonelul Banov, Constantin Cantacuzino, Barbu Stirbey, Constantin Estiotu, G. Grunau plus inginerii Harting si Ott. Lucrarile de sistematizare a orasului au dus la indreptarea principalelor artere si desfintarea labirintului de ulite mici si fundaturi. Largimea strazilor a fost fixata la 6 stanjeni, pentru scurgerea apelor se vor face santuri si canale, iar gurile de canal vor fi acoperite cu gratare din fier.

Pavel Kiseleff

In 1860 primaria il insarcineaza pe inginerul I.N. Maxentianu sa cerceteze vaile muntilor si sa gaseasca locurile unde se gaseste cea mai buna piatra pentru pavarea strazilor. Tot el ajunge la concluzia ca piatra era dar nu si pietrari si ca ar fi bine sa formeze corpuri de pietrari comunali care sa fie permanent la dispozitia serviciului tehnic, sectia pavaje.

Intre 1860 si 1866 s-au pavat inca 250 strazi. Pe Smardan si Franceza a fost pus un strat de piatra cubica adusa de la Comarnic si Valenii de Munte. Podul Mogosoaiei a fost in schimb pavat cu piatra cubica adusa din Scotia, cu toate ca aceasta costa triplu fata de cea romaneasca si inferioara calitativ. Politicienii au tacut malc si si-au vazut de treburi, prietenii stiu de ce. Protestele inginerului Maxentianu au primit raspunsuri in doi peri, tipice, lipsite de fundament, cum ca nu sunt fonduri pentru deschiderea de cariere de granit, nici lucratori si nici unelte. Iar pe deasupra nu-s drumuri si mijoace de transport.

La 24.09.1866, Consiliul Comunal a hotarat ca Podul devenit Cale a Mogosoaiei, sa aiba o largime de 7 m, cu trotuare de 2.20 m, iar de la Piata Constantin Voda (actual muzeu de istorie a Romaniei) si pana la palatul domnului sa aiba o latime de 8 m. Lucrarea a fost atribuita unei firme proaspat infiintata, "Fatu si Dimitrie A. Cantacuzino" care trebuia sa o termine intr-un an. Devizul lucrarilor era in valoare de 1.300.000 lei din care antreprenorii au executat lucrari de 600.000 lei. Lucrarile necorespunzatoare au atras un proces intentat de Consiliul Comunal care a cerut daune de 340.000 lei.

In 1868 a fost pavata cu piatra "scotiana" si str. Noua, actuala Edgar Quinet. Piatra adusa din Scotia a fost achizitionata de la o firma din Birmingham adusa in tara de firma Iosif Mayers din Londra. 750 vagoane de piatra au fost aduse la Braila cu vapoarele Catharina, Resoloute, Estelle, Flimby, Crisolite, George Noble, Java si Amor.

In 1869, satui de piatra "scotiana", autoritatile deschid cariera Gura Beliei pe valea Prahovei, care a furnizat cea mai mare parte a cantitatii de piatra necesara pavajelor, pana la deschiderea carierei Turcoaia Granit din judetul Tulcea. Ca sa terminam cu piatra adusa din Scotia, tin sa precizez ca strazile Academiei, Doamnei, Lipscani si bulevardul Academiei, din fata Universitatii au beneficiat de pavaj britanic, care...nu se stie unde a ajuns dupa reabilitarile intreprinse de-a lungul timpului. In preajma primului razboi mondial, Lipscani, Olari si Calea Victoriei au fost asfaltate.

In incheiere tin sa precizez ca pavajul de lemn din fata hanului lui Manuc nu este atat de vechi pe cat cred unii, si nici nu este realizat din podini sprijinite pe ursi cu savac pe dedesubt. La inceputul sec. XX, primaria a realizat un pavaj din lemn, de proba, pe o portiune din Lipscani, pe strada Ionica (azi nu mai exista - se afla intre palatul regal si casa Kretulescu, spre Ion Campineanu), pe strada Elena Pherekyde (care lega actuala str. M. Eminescu si str. Tunari) si la intrarea in hanul lui Manuc. Pe Elena Pherekyde, pavajul a rezistat pana in 1940.

Pavajul din lemn era realizat din lemne de forma cilindrica cu un diamteru de 8-12 cm si lungi de 30-40cm, asezate vertical, pe un strat de nisip cu spatiile dintre ele umplute cu bitum.

In prezent, piatra cubica lasa la randul ei loc asfaltului si ia drumul capitalelor vest-europene. De ce? Degeaba.